Nick scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-l limpezească.
— Garner, nu pricep. Doar nu crezi că-l putem găsi pe extrasolar într-o navă de două persoane! Până şi eu am auzit despre nisipul marţian. S-a ascunsîntr-o mare de nisip, îl disecă pe Jack Brennan şi nu putem ajunge la el altfel decât folosind radare de adâncime, cu care să baleiem deşertul centimetru cu centimetru.
— Exact. Dar ce crezi că vor face politicienii, când îşi vor da seama că ai început căutarea pe Marte? Angajarea ta ca pilot este un detaliu tehnic evident pentru toată lumea. Să presupunem că găsim extra-solarul. Centura va obţine creditul pentru asta.
Nick închise ochii şi încercă să se gândească. Nu era obişnuit cu acest tip de logică circulară. Se părea totuşi că Garner avea dreptate. Dacă vor vedea că pleca spre Marte, cu sau fără un planetar drept tovarăş… Nick Sohl, Primul Secretar al Centurii, individul împuternicit cu încheierea tratatelor… Evident! Aveau să trimită o flotă întreagă ca să preia căutările.
— Aşadar, am nevoie de un planetar care să mă angajeze ca pilot. De ce tocmai tu?
— Eu pot obţine o navă imediat. Am relaţii.
— Bine. Faci rost de navă, apoi cauţi un planetar dur, cu experienţă în explorare. Îi vinzi nava, iar el mă angajează pe mine ca pilot. Aşa-i?
— Aşa-i. Dar nu voi urma exact traseul ăsta.
— De ce? — Nick îl privi atent. — Doar nu te gândeşti în mod serios să vii tu!
Luke dădu din cap, fără să scoată un cuvânt.
— Câţi ani ai? izbucni în râs Nick.
— Sunt prea bătrân ca să-mi irosesc anii care mi-au mai rămas vegetând în Clubul Struldbrug şi aşteptând să mor. Bate palma, Nick!
— Hm-m-m… Sigur, deşi… Au-u! Bine, lua-te-ar naiba, deci ai mâini puternice. Oricum, toţi planetarii au muşchii mai dezvoltaţi.
— Ascultă, n-am intenţionat să te rănesc! Scuză-mă! Doream să-ţi demonstrez că nu sunt un nevolnic.
— Clar. Oricum, în privinţa mâinilor…
— N-o să ne folosim picioarele. Peste tot vom fi autopurtaţi.
— Eşti nebun! Dacă-ţi cedează inima?
— E foarte probabil ca inima să-mi supravieţuiască multă vreme. Este o proteză.
— Eşti nebun! Cu toţii sunteţi nebuni! Asta-nseamnă să trăieşti în fundul unui puţ gravitaţional. Gravitaţia vă trage sângele din creieri.
— Să mergem la un telefon. Va trebui să plăteşti milionul de mărci înainte ca ONU să priceapă încotro pornim.
Phssthpok visa.
Ascunsese modulul-cală în adâncuri, sub nisipul din regiunea Lacis Solis. Dincolo de fuzelajul din twing se vedea un perete ocru. Aveau să fie în siguranţă aici atâta vreme cât funcţionau sistemele de întreţinere a vieţii — mult, mult timp.
Phssthpok rămase în cală, unde-şi putea supraveghea prizonierul. După amartizare, demontase toate maşinăriile din modul, pentru a face reparaţiile şi reglajele necesare. Acum, se mulţumea să-l supravegheze pe prizonier.
Băştinaşul nu necesita prea multă îngrijire. Se dezvolta aproape normai. Avea să fie un monstru, dar poate nu un schilod.
Phssthpok se întinse pe maldărul de rădăcini şi visă.
Peste câteva săptămâni, avea să-şi fi încheiat lunga, lunga misiune. … sau avea să fi eşuat. Oricum, se putea opri din mâncat. Fusese viu suficientă vreme. În curând, avea să se sfârşească, aşa cum fusese cât pe-aici să se sfârşească cu o mie trei sute de ani în urmă, timp scurs, în centrul galaxiei…
Văzuse lumina fulgerând deasupra văii Pitchok şi ştiuse că era sortit pieirii.
Phssthpok fusese Protector douăzeci şi şase de ani. Copiii care-i rămăseseră în valea răvăşită de radiaţii aveau între treizeci şi şase şi treizeci şi cinci de ani; propriii lor copii erau de toate vârstele, până la douăzeci şi patru de ani. Acum, durata vieţii lui avea să depindă de cei care supravieţuiseră bombei. Se întorsese imediat în vale, ca să afle.
În vale nu fuseseră lăsaţi mulţi Prăsitori, dar cei care încă trăiau trebuiau să fie protejaţi. Phssthpok şi restul familiilor Pitchok încheia-seră pace, în urma căreia ei şi Prăsitorii lor sterpi urmau să stăpânească valea până la moarte, moment în care regiunea urma să revină Alianţei Mării Estice. Existau modalităţi de neutralizare parţială a ploilor radioactive. Familiile Pitchok se folosiseră de ele. Apoi, lăsând valea şi supravieţuitorii în mâinile unuia dintre ai lor, se împrăştiaseră.
Toţi Prăsitorii supravieţuitori fuseseră testaţi şi găsiţi în esenţă sterpi. „în esenţă” însemna că dacă ar fi avut copii, aceştia ar fi fost mutanţi. Aveau să aibă miros necorespunzător. Lipsiţi de un Protector care să le poarte de grijă, urmau să moară iute.
Pentru Phssthpok, cel mai important dintre descendenţii săi rămaşi în viaţă era cel mai tânăr, Ttuss, o femelă în vârstă de doi ani.
El se afla la limita timpului. Peste treizeci şi doi de ani, Ttuss avea să atingă vârsta schimbării. Avea să devină o fiinţă inteligentă şi bine protejată, cu piele groasă din care ricoşa un cuţit de cupru şi cu puterea de a ridica o greutate de zece ori mai mare decât cea a propriului ei corp. Ideal concepută pentru luptă, ea nu va avea absolut nimic pentru care să lupte.
Va înceta să mănânce. Va muri, şi Phssthpok va înceta la rându-i să mănânce. Durata vieţii lui Ttuss avea să fie restul duratei vieţii sale.
Uneori, însă, un Protector poate adopta ca descendenţi întreaga specie Pak. În cel mai rău caz, el va beneficia de absolut toate ocaziile de a-şi găsi un scop în viaţă. Întotdeauna, există timpi morţi pentru un Protector fără copii, întrucât el nu are motive de luptă. Şi există un loc spre care să se îndrepte.
Biblioteca era la fel de străveche ca şi deşertul radioactiv care o înconjura. Deşertul acela n-avea să fie niciodată recultivat; la fiecare mie de ani, îl însămânţau cu radiocobalt, astfel ca nici un Protector să nu-l poată râvni. Protectorii puteau străbate deşertul; ei nu aveau gonade care să fie distruse de particulele subatomice. Prăsitorii n-o puteau face.
Cât de veche era Biblioteca? Phssthpok nu ştiuse niciodată răspunsul la această întrebare şi, de fapt, nici nu-l interesase. Secţiunea dedicată zborurilor spaţiale avea vârsta de trei milioane de ani.
Venise la Bibliotecă însoţit de mai mulţi… nu prieteni, ci tovarăşi de nefericire, foşti membri ai familiilor Pitchok, lipsiţi de copii. Biblioteca era uriaşă şi dezordonată, un vălmăşag de cel puţin trei milioane de ani de cunoştinţe Pak, clasificată în secţiuni în funcţie de subiecte. Evident, adesea, aceeaşi carte figura în mai multe secţiuni. La intrare, fiecare o apucase în altă direcţie, şi Phssthpok, nu mai revăzuse pe nici unul dintre ei vreme de treizeci şi doi de ani.
El petrecuse toţi anii aceia într-o singură sală vastă, un labirint de cărţi puse pe rafturi, din podea până în tavan. În colţuri, existau recipiente cu rădăcini de arborele-vieţii, umplute permanent de custozi. Câteodată, se aduceau şi alte alimente: carne, legume, fructe, orice era disponibil pentru Protectorii fără copii, care preferaseră să slujească Biblioteca decât să moară. Rădăcina arborelui-vieţii constituia hrana perfectă pentru un Protector, deşi acesta putea mânca aproape orice.