— Era flămând?
— Einar Nilsson, pentru numele lui Finagle! Mi-a fost şef timp de un an, înainte să iasă din politică. De ce să fi încercat o prostie atât de mare? Este un tip inteligent şi precaut.
Bătu darabana cu degetele pe mânerul fotoliului, apoi orientă laserul comunicator spre Ceres.
În jumătatea de oră scursă până primiră răspunsul lui Blue Ox, căpătă dosarele celor trei membri ai echipajului.
— Tina Jordan este o planetară. Asta explică de ce au aşteptat ordine, comentă el.
— La ce ar fi nevoie de o explicaţie?
— Majoritatea centuranilor ar fi plecat spre casă în clipa când Einar s-ar fi îmbolnăvit. Nava extrasolarului este abandonată şi poate fi monitorizată fără dificultate. Practic, staţionarea lângă ea este inutilă. Jordan însă este planetară, încă obişnuită să i se spună când poate respira, iar La Pan n-a avut suficientă încredere în aprecierea lui asupra situaţiei pentru a-şi impune punctul de vedere.
— Vârsta, zise Luke. Nilsson era cel mai bătrân.
— Nu-nţeleg ce legătură are vârsta cu asta.
— Nu ştiu… În plus, era cel mai masiv dintre ei. Poate că dorea senzaţia unui nou gust… nu, la dracu'!, nici eu nu cred ipoteza asta…
— Blue Ox către U Thant. Am pornit spre casă, traiectorie în direcţia lui Vesta. Analizele rădăcinii sunt aproape normale. Conţinut mare de hidrocarbonati, incluzând dextroze. Proteinele par obişnuite. Nici un fel de vitamine. Am găsit doi componenţi despre care Nate spune că sunt necunoscuţi. Unul dintre ei seamănă cu un hormon, cu testosteronul, dar nu-i în nici un caz testosteron. Nu pot găsi similitudini în privinţa mirosului rădăcinii — pe departe, aduce cu laptele acru sau cu smântână acrită. Aerul din nava extrasolarului era rarefiat, cu o presiune parţială adecvată de oxigen, fără componente toxice, şi deţinea în jur de două procente heliu. Am analizat la spectroscop materialul hubloului şi… (Enumeră elementele unui spectru bogat în siliciu.) Automedicul continuă să afişeze „Informaţii insuficiente”, dar în plus s-a aprins ledul de urgenţă. Indiferent despre ce ar fi vorba, nu-i bine. Alte întrebări?
— Deocamdată, nu, răspunse Nick. Nu ne mai contactaţi, deoarece începem procedura de amartizare.
Întrerupse legătura şi rămase răpăind pe consolă cu degetele lui lungi şi ascuţite la vârf.
— Heliu… Asta ar trebui să ne spună ceva…
— O planetă mică fără satelit natural, speculă Luke. Sateliţii mari au tendinţa să îndepărteze atmosfera unei planete. Fără Lună, Pământul ar fi arătat ca Venus. Heliul ar fi primul îndepărtat, nu?
— Poate că da. Oricum, ar dispărea primul, dacă ar fi vorba despre o planetă mică. Gândeşte-te la forţa extrasolarului. Nu cred că provine de pe o planetă mică.
Nick şi Luke erau nişte bărbaţi care preferau să gândească înainte de a vorbi. Conversaţia lor încetă minute bune înainte să continue din acelaşi punct.
— Atunci, ce poate fi?
— Poate că planeta se află într-un nor de gaze, alcătuit preponderent din heliu. Extrasolarul a sosit din direcţia nucleului galactic. Acolo există o mulţime de nori de gaze şi de praf.
— De acord, dar distanţele sunt incomensurabile. Vrei să încetezi cu răpăitul ăsta?
— Mă ajută să gândesc. La fel ca ţigările, în cazul tău.
— Atunci, răpăie.
— Nu există limite privind distanţa de la care ar fi putut veni. Cu cât un statoreactor Bussard se deplasează mai rapid, cu atât el va culege mai mult combustibil.
— Trebuie să existe o limită, la care viteza jetului propulsor este egală cu viteza cu care gazele lovesc câmpul căuşului statoreactor.
— Posibil. Dar trebuie să fie al lui Finagle de mare! Rezervorul de aer era uriaş. Extrasolarul a ajuns foarte departe de casă.
Automedicul era integrat în peretele cabinei, deasupra uneia dintre cele trei cuşete. În cuşeta respectivă zăcea Einar. Braţul său se găsea introdus până aproape de umăr în automedic.
Tina îi privea chipul. Starea bărbatului se înrăutăţea. Nu părea o boală, ci mai degrabă o îmbătrânire. În ultima oră, Einar îmbătrânise cu câteva decenii. Avea nevoie urgentă de un medic adevărat, dar o acceleraţie mai mare l-ar fi ucis, iar altceva nu aveau la dispoziţie.
L-ar fi putut oare opri? Dacă ar fi ţipat imediat la el… Însă Einar o apucase de gât şi fusese prea târziu. De unde avusese asemenea putere? Ar fi putut s-o omoare.
Pieptul bărbatului încetă să se mai mişte.
Tina ridică ochii spre indicatoarele automedicului. De obicei, acestea erau acoperite de un panou; în nave existau destule cadrane şi afişaje, ca să nu mai aibă nevoie de alte distrageri. De mai multe ore, Tina privise numai indicatoarele acelea, la fiecare cinci minute. Acum toate arătau culoarea roşu.
— A murit, rosti ea.
Îşi auzi mirarea din voce şi acest lucru o surprinse. Pereţii cabinei începură să se înceţoşeze şi să se îndepărteze.
Nate se ridică din fotoliul de comandă şi se aplecă deasupra lui Einar.
— De-abia acum ai observat? Trebuie să fi murit de cel puţin o oră!
— Nu, îţi jur…
Tina înghiţi un nod şi încercă să se lupte cu anestezia ce-i curgea prin vene. Îşi simţea corpul moale ca o cârpă. Avea să leşine.
— Uită-te la faţa lui!
Femeia se ridică anevoie — picioarele n-o mai ascultau — şi privi chipul descompus. Mort, Einar părea în vârstă de sute de ani. Copleşită de vinovăţie, de durere şi în acelaşi timp de neplăcere, întinse mâna să-i atingă obrazul.
— Dar e cald încă!
— Cald? — Nate atinse cadavrul. — Arde! Febră… Probabil că acum câteva secunde mai trăia. Iartă-mă, Tina. Hei, ai păţit ceva?
— Cât de periculoase sunt coborârile astea?
— Alungă-ţi din voce tremuratul ăla de bravură, mârâi Nick. (Fusese o înţepătură gratuită; Luke era pur şi simplu interesat.) Am executat câteva sute în viaţa mea. Ca spaimă reală, n-am întâlnit niciodată ceva mai îngrozitor ca atunci când te-am lăsat să conduci spre spaţioportul Valea Morţii.
— Tu ai spus că te grăbeşti.
— Era foarte adevărat. Luke, aş dori să solicit o tăcere admirativă pentru următoarele câteva minute.
— Aha! Ah-HA!
Planeta roşie se ridică spre ei, deschizându-se precum pumnul unui zeu al războiului. Dispoziţia glumeaţă a lui Nick se topi aproape instantaneu. Chipul său căpătă o expresie împietrită. Răspunsul dat pământeanului nu fusese tocmai corect. Era adevărat că efectuase câteva sute de coborâri, dar toate fuseseră pe asteroizi, a căror atracţie gravitaţională este aproape neglijabilă.
Deimos dispăru în direcţia cunoscută din punct de vedere tehnic drept „susul navei”. Nick deplasă câţiva milimetri o manetă. Marte începuse să se aplatizeze şi, simultan, să alerge pe sub ei, în vreme ce se îndreptau spre nord.
— Baza artrebui să fie acolo, îl atenţionă Luke. La marginea nordică a acelui arc. Aha — acolo, craterul ăla mic!
— Treci pe telescop.
— M-m-m… la dracu'! Aha! Uite-l! Dezumflat, bineînţeles. Îl vezi, Nick?
— Mda.
Părea un balon de jucărie, de culoarea cerului, care se spărsese şi fusese abandonat.
Nisipul se înălţă în nori învolburaţi spre flacăra jetului lor. Nick blestemă obscen şi mări puterea. Luke învăţase deja predilecţiile tovarăşului său în materie de înjurături. Când lansa o imprecaţie amintind de Finagle, o făcea ca să glumească sau ca să accentueze ceva. Când pomenea de biserică, situaţia era complicată.