— Înapoi spre crater?
— Da!
Luke decuplă un motor şi şalupa îşi întoarse prova spre stânga, dar continuă să derapeze în lateral peste nisip. Apoi, ventilatorul din dreapta intră în acţiune şi vehiculul viră.
— Îl văd, rosti Luke.
De la distanţa aceea, nu era decât un punctuleţ, dar se distingea limpede pe fundalul monocrom şi nemişcat din jur. În plus, se deplasa. Zvâcnea, se oprea, parcă odihnindu-se, şi iar zvâcnea, rostogolindu-se spre lateral. Se găsea la câteva sute de metri de peretele craterului.
Deveni tot mai clar pe măsură ce se apropiau de el. Era cilindric, de forma unei omizi scurte, transparente; era moale, deoarece văzură cum se îndoia în timpul deplasării. Încerca să ajungă la deschiderea din perete.
Luke reduse viteza. Şalupa încetini şi se afundă. Când ajunseră lângă creatură, pământeanul văzu că Nick ridicase un pistol semnalizator.
— El este, murmură fascinat Nick.
Se aplecă peste marginea vehiculului, cu arma pregătită.
Omida era un sac transparent în interiorul căruia ceva se rostogolea, mereu şi mereu, încetişor, chinuitor, căutând să se apropie de şalupă.
Era umanoid în aceeaşi măsură în care poate fi umanoid un om desenat din beţe. De fapt, cel din faţa lor era alcătuit din sfere. Coatele, genunchii, umerii, pomeţii — toate se profilau aidoma unor bile, mere sau mingi. Ţeasta cheală era proeminentă şi bombată ca la hidrocefali.
Când se lovi de şalupă, se opri.
— Pare destul de neajutorat, mormăi nesigur Nick.
— Iar pierdem aerul!
Luke deplie cupola vehiculului. Cei doi bărbaţi se aplecară peste bordul şalupei, apucară sacul presurizat şi-l ridicară, răsturnându-l înăuntru. Expresia alienului nu se modifică şi probabil că nici nu se putea modifica. Chipul lui părea rigid. Făcu însă un gest ciudat. Apropie degetul mare şi arătătorul, împreunându-le într-un cerc alcătuit parcă din mătănii supradimensionate.
— Trebuie să fi învăţat asta de la Brennan, comentă Nick.
— Fii atent la osatură! Oasele corespund scheletului omenesc.
— Are braţele prea lungi pentru un om. Iar spinarea îi este mai gârbovită.
— Mda. Ei bine, nu-l putem duce la navă şi nici nu putem discuta cu el în starea în care se găseşte acum. Va trebui să aşteptăm aici până se restabileşte atmosfera sub cupolă.
— Se pare că ne petrecem majoritatea timpului aşteptând, zise Luke. Nick încuviinţă din cap, fără să scoată un cuvânt. Degetele sale răpăiau pe spătarul unui scaun. De vreo douăzeci de minute, micul convertizor al şalupei se străduia să umple cupola, transformând amestecul rarefiat şi otrăvitor din exterior.
Alienul nu se clintise însă deloc; Luke îl privise cu atenţie. Zăcea pe fundul şalupei în sacul presurizat şi aştepta. Ochii lui umani îi priveau din mijlocul unor adâncituri de riduri ale pielii aspre. Exact la fel, cu tot atâta răbdare, ar fi putut aştepta un mort ziua Judecăţii de Apoi.
— Cel puţin, rosti Nick, acum avem un avantaj. Nu ne va putea răpi.
— Cred că-i nebun.
— Nebun? Chiar dacă nu-i putem pricepe motivaţiile…
— Priveşte dovezile. A ajuns în sistemul nostru solar cu o navă echipată doar cât să-l aducă aici. Rezervorul lui de aer era pe terminate. Nicăieri la bordul navei nu există dispozitive de siguranţă. N-a încercat să contacteze pe nimeni — din câte ne dăm seama. L-a ucis sau l-a răpit pe Brennan. După aceea, şi-a abandonat nava şi a fugit spre Marte, probabil ca să se ascundă. Acum şi-a părăsit vehiculul cu care a amartizat şi resturile lui Brennan. S-a rostogolit prin deşertul marţian.
Înfăşurat într-o folie alimentară, ca să ajungă în cel dintâi loc unde ar fi coborât o navă de explorare! E nebun! A scăpat din vreun azil.
În clipa aceea, alienul se mişcă. Mâna lui se deplasă în lungul sacului, sfârtecându-l. Instantaneu, Nick ridică pistolul. Instantaneu… şi cu toate acestea, alienul întinse mâna prin tăietura prelungă a sacului şi luă pistolul lui Nick, înainte ca acesta să poată reacţiona. Gestul nu fusese însă deloc grăbit. Alienul puse arma înapoia sa şi se ridică în picioare.
Apoi vorbi. Glasul lui abunda în clicăituri, foşnete şi pârâituri. Probabil că ciocul dur şi plat reprezenta un handicap. Cu toate acestea, cuvintele lui putură fi înţelese.
Rostise:
— Duceţi-mă la conducătorul vostru.
Nick îşi reveni primul. Îşi îndreptă umerii, îşi drese glasul şi replică:
— Asta va necesita o călătorie de câteva zile. Între timp, îţi salutăm venirea în spaţiul oamenilor.
— Mă tem că nu-i chiar aşa, spuse monstrul. N-aş vrea să vă stric ziua. Mă numesc Jack Brennan şi sunt un centuran. Nu cumva tu eşti Nick Sohl?
Tăcerea îngrozită fu întreruptă de hohotele lui Luke.
— Credeam că-i un alien nebun care… ha-ha-ha…
Nick simţi panica încleştându-i beregata.
— Tu… tu eşti Brennan?
— Da. Iar tu eşti Nick Sohl. Te-am văzut odată, în Mărginire. Dar nu-l recunosc pe prietenul tău.
— Lucas Garner. — Luke reuşi în cele din urmă să-şi stăpânească râsul. — Fotografiile tale pe care le-am văzut cred că erau cam vechi, Brennan.
— Am făcut o tâmpenie, spuse monstrul-Brennan. (Glasul nu-i mai era omenesc, iar înfăţişarea sa părea la fel de ameninţătoare.) Am vrut să-l contactez pe extrasolar. Voi încercaţi să faceţi acelaşi lucru, nu?
— Da, răspunse Luke.
Ochii şi vocea lui trădau un amuzament extrem de evident. Indiferent dacă-l credea sau nu pe monstrul-Brennan, situaţia îl încânta.
— A existat cu adevărat un extrasolar? întrebă el.
— Doar dacă nu doreşti să teoretizăm despre definiţia unui extrasolar.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Brennan! interveni Sohl. Ce ţi s-a întâmplat?
— Este o poveste cam lungă. Ne zoreşte ceva? Bineînţeles că nu, altfel aţi fi pornit motorul. Perfect — aş dori s-o istorisesc în felul meu, de aceea vă rog să menţineţi o tăcere respectuoasă şi să nu uitaţi că dacă eu n-aş fi arătat aşa, probabil că aţi fi păţit-o voi şi v-ar fi fost învăţătură de minte.
Îi privi atent pe cei doi bărbaţi.
— Ba nu, greşesc. N-aţi fi păţit-o. Sunteţi prea în vârstă. În sfârşit, fiţi atenţi! La marginea unei aglomerări stelare din centrul galaxiei trăieşte o rasă de bipezi, despre care amănuntul cel mai important este faptul că prezintă trei etape de dezvoltare. Mai întâi, copilăria, care se ştie ce înseamnă. Apoi etapa Prăsitor — un biped lipsit de inteligenţă, al cărui scop este de a crea copii. În cele din urmă, etapa a treia — Protectorul. Pe la vârsta de patruzeci şi doi de ani tereştri, Prăsitorul simte imboldul de a consuma rădăcina unei anumite plante. Până atunci, el o evită, fiindcă mirosul îi repugnă. Pe neaşteptate, mirosul devine apetisant. Planta cu pricina este un tufiş care creşte peste tot pe planetă, aşa încât este disponibilă oricărui Prăsitor care trăieşte îndeajuns de mult ca s-o dorească. Rădăcina aceea declanşează anumite transformări de natură fiziologică şi emoţională. Înainte de a intra în detalii, o să vă spun marele secret. Rasa despre care vă povestesc se numeşte… — Monstrul-Brennan pocni brusc din ciocul cornos. Pak! — Noi însă o numim Homo habilis.
— Cum?!
Nick se simţea silit să joace rolul scepticului şi nu-i plăcea. Luke însă îşi strânsese la piept picioarele inutile şi rânjea extrem de încântat.