Centura principală nu este exploatată, deşi actualmente majoritatea asteroizilor mari sunt proprietăţi private. Cei mai mulţi mineri preferă să lucreze în Centură, unde ştiu că sunt în apropierea civilizaţiei şi a produseloracesteia: rezerve de apă şi de oxigen, hidrogen combustibil, femei, un nou regenerator de aer, automedici şi droguri terapeutice psihomimetice.
Brennan nu avea nevoie de droguri sau de tovărăşie pentru a rămâne cu minţile întregi. El prefera limitele exterioare. Se afla în punctul troian{Poziţii stabile pe orbitele planetelor, una cu 60 de grade în faţa planetei şi cealaltă cu 60 de grade înapoia ei, unde se pot găsi sateliţi. Denumirea le-a fost dată de cel mai strălucitor satelit al lui Jupiter, Ganimede, care în mitologia greacă era fiul regelui Troiei. (n. trad.)} posterior al lui Uranus, urmând orbita giganticei planete de gheaţă, la şaizeci de grade înapoia ei. Fiind în echilibru stabil, punctele troiene adună praf, dar şi obiecte mai mari. Aici se găsea o grămadă de praf, pentru spaţiul cosmic, plus mulţi bolovani ce meritau să fie exploraţi.
Dacă n-ar fi găsit absolut nimic, Brennan ar fi trecut la sateliţi, apoi la punctul troian anterior. După aceea, ar fi revenit acasă, pentru o perioadă scurtă de odihnă şi o vizită la Charlotte şi, deoarece până atunci fondurile i-ar fi fost serios subţiate, pentru o misiune de rutină pe Mercur, pe care ar fi detestat-o.
Dacă ar fi găsit pehblendă, n-ar mai fi plecat de aici câteva luni de zile.
Nici unul dintre bolovani nu conţinea destule substanţe radioactive ca să-i trezească interesul, totuşi ceva din apropiere lucea metalic, ca un obiect artificial. Brennan porni într-acolo, fără să spere că va descoperi altceva decât rezervorul de combustibil de unică folosinţă al vreunui miner. Nu strica însă să arunce o privire. Jack Brennan era un optimist incurabil.
Artefactul era treapta unei rachete cu combustibil solid. Conform inscripţionării, făcuse parte din Mariner XX.
Mariner XX, străvechea sondă automată lansată spre Pluton. Cu cine ştie cât timp în urmă, treapta golită plutise înapoi spre Soarele îndepărtat, pătrunsese în praful acumulat în punctul troian şi se oprise, învelişul îi era ciupit de impacturile particulelor de praf şi continua să se rotească din cauza impulsului declanşat cu generaţii în urmă.
Pentru un colecţionar, obiectul era aproape de nepreţuit. Brennan îl filmă, apoi se ataşă de botul său turtit şi-şi folosi jetul costumului spaţial ca să-i oprească rotaţia. Îl legă de tubul de fuziune al navetei sale, dedesubtul cabinei. Giroscoapele urmau să compenseze dezechilibrul.
Volumul treptei prezenta o problemă din alt punct de vedere.
Bărbatul stătu lângă ea pe blindajul metalic al tubului de fuziune şi o examină. Era cât jumătate din naveta lui de miner, însă foarte uşoară, nefiind decât un simplu recipient pentru combustibilul sondei. Dacă Brennan ar fi găsit pehblendă, naveta sa ar fi purtat plase pentru minereu, dispuse sub tubul inelar al propulsiei, transportând o masă egală cu cea proprie, şi ar fi revenit în Centură cu o acceleraţie de numai jumătate din cea gravitaţională. Având doar relicva Marinerca încărcătură, putea accelera până la 1 g, valoarea standard pentru navetele goale.
Era posibil să-i ofere avantajul necesar.
Dacă plasa treapta de combustibil în Centură, impozitele şi comisioanele s-ar fi ridicat la treizeci la sută din suma de vânzare. Dacă o vindea pe Lună, Muzeul Terestru al Zborurilor Spaţiale nu i-arfi oprit nici o leţcaie.
Brennan se afla într-o poziţie favorabilă unei operaţiuni de contrabandă. Nu existau copoi şi, pe majoritatea distanţei, viteza lui ar fi fost uriaşă. Nu l-ar fi depistat înainte să fi ajuns în vecinătatea Lunii. Nu purta monopoli sau substanţe radioactive, de aceea ar fi fost invizibil pentru detectoarele magnetice şi cele de radioactivitate. Putea ieşi din planul Sistemului Solar, evitând alte nave sau asteroizii.
Dar dacă era prins, avea să i se reţină sută la sută din valoarea obiectului. Totul!
Bărbatul rânji în gând. Avea să-şi asume riscul.
Gura lui Phssthpok se închise o dată, de două ori, de trei ori. Rădăcina gălbuie a arborelui-vieţii se separă în patru fragmente cu marginile zdrenţuite, întrucât muchiile pliscului lui Phssthpok nu erau ascuţite, ci neregulate şi aproape plane, similar molarilor umani. Phssthpok înghiţi de patru ori.
De-abia conştientizase acţiunea. Mâna, gura şi stomacul lui trecuseră pe pilot automat, în timp ce Phssthpok urmărea ecranul telescopului.
La o amplificare de 104, se zăreau trei punctuleţe violete.
Examinând perimetrul hubloului, Phssthpok vedea doar steaua galben-strălucitoare pe care o denumise Ţinta 1. Căutase planetele. Găsise una, o frumuseţe, cu dimensiuni corespunzătoare şi cu temperaturi apropiate de cele optime, cu atmosferă transparentă purtătoare de apă şi un satelit natural neaşteptat de mare. În acelaşi timp, descoperise nenumărate puncte violete, atât de mici încât la început crezuse că nu erau decât străfulgerări pe retina sa.
Erau însă reale şi se deplasau. Unele nu se mişcau mal rapid decât planetele; altele, de sute de ori mai rapid decât viteza de eliberare din sistem. Străluceau intens de fierbinte, culoarea unei stele neutronice în cea de-a patra săptămână de viaţă, când temperatura ei atinge milioane de grade.
Evident, era vorba despre vehicule spaţiale. La vitezele respective, obiectele cosmice naturale s-ar fi pierdut în spaţiul interstelar după câteva luni de zile. Probabil că foloseau propulsii pe bază de fuziune. În acest caz, şi judecând după culoarea jeturilor, ardeau la temperaturi mai ridicate şi cu mai multă eficienţă decât propulsia de care beneficia el.
Aparent petreceau cea mai mare parte a timpului în spaţiu. La început, Phssthpok sperase că erau forme de viaţă cosmică născute în spaţiu, poate asociate seminţelor stelare din nucleul galactic. Dar pe măsură ce se apropia de soarele galben, fu nevoit să-şi abandoneze ipoteza. Toate scânteile aveau destinaţii, de la nenumăraţii asteroizi micuţi până la planete şi sateliţii lor. Unul dintre obiectivele cele mai vizitate era planeta în a cărei atmosferă existau vapori de apă, cea clasificată drept locuibilă de cei din neamul Pak. Nici o formă de viaţă specifică spaţiului n-ar fi putut rezista gravitaţiei sau atmosferei ei.
Planeta aceea, Ţinta 1-3, era obiectivul cel mai mare, deşi vehiculele atingeau şi multe corpuri cereşti mai mici. Interesant… Dacă piloţii lor se dezvoltaseră pe Ţinta 1-3, ei ar fi preferat în mod firesc acceleraţii gravitaţionale mai reduse.
Totuşi, cei pe care-i căuta n-ar fi trebuit să posede creierele necesare pentru a construi asemenea vehicule. Oare locul le fusese uzurpat de alţii?
Atunci, el şi ceilalţi mii de indivizi din rasa lui îşi sacrificaseră vieţile lungi doar pentru a se mulţumi cu o răzbunare stearpă.
Phssthpok simţi furia acumulându-se în el. Şi-o înfrână. Nu acesta trebuia să fie răspunsul. Ţinta 1 nu era singura posibilă. Probabilitatea era de numai douăzeci şi opt la sută. Putea spera că aceia pe care venise să-i ajute se aflau în sistemul planetar al altei stele.
Trebuia totuşi să verifice.
Un statoreactor Bussard are o viteză minimă de funcţionare şi Phssthpok n-o depăşea cu mult. Intenţionase să străbată întregul sistem până găsea ceva clar. Acum, era nevoit să-şi utilizeze rezerva de combustibil. Văzuse deja o scânteie alb-albastră deplasându-se cu iuţeală spre sistemul interior. Ar fi trebuit să-i poată egala viteza.