— Mare lucru n-ar fi de spus. Aş fi preferat să fi uitat totul.
De mai bine de o lună, numai la asta se gândise. Fusese jefuit.
— Te-ai dus imediat la poliţie?
— Nu.
— Asta era ceea ce mi-am amintit. Răpitorul îşi alege victimele din Centura principală, le ţine vreo patru luni, apoi le oferă bani. În majoritatea cazurilor, suma este considerabilă. Bănuiesc că nu şi pentru tine.
— Nu tocmai. (Nu intenţiona să-i povestească unei străine despre Bunica 'Stelle.) Dar dacă majoritatea acceptă banii, cum afli despre ei?
— Nu-i chiar atât de uşor să ascunzi o navă. Cele mai multe au dispărut din Centura principală, apoi au reapărut peste patru luni. Dacă însă telescoapele nu le zăresc nicăieri în cele patru luni, se pot isca unele nedumeriri.
Deşertară resturile de omletă din gamelele nonaderente şi le umplură cu granule de cafea şi apă fiartă.
— Există câteva astfel de cazuri, urmă Alice, toate nerezolvate. Unii centurani cred că la originea lor stă extrasolarul, care culege eşantioane.
— Extrasolarul?
— Primul alien pe care-l va întâlni vreodată omenirea.
— Ceva de felul Statuii Oceanului? Sau ca alienul care a coborât pe Marte în timpul…
— Nu, nu, îl opri ea clătinând din cap. Statuia Oceanului a fost dezgropată din platoul continental al Pământului. Se afla acolo de un miliard de ani. Cât despre Pak, se ştie că a fost o ramură a rasei umane. Nu, noi continuăm să-l aşteptăm pe adevăratul extrasolar.
— Crezi că el ia eşantioane pentru a vedea dacă suntem pregătiţi pentru a ne civiliza? În clipa când vom fi, îşi va face apariţia.
— N-am spus că eu cred în teoria asta.
— Crezi?
— Nu ştiu. Mi se părea o legendă frumoasă şi niţel ameninţătoare. Nu m-am gândit niciodată că ar putea lua eşantioane şi dintre planetari.
— Mulţumesc, râse tânărul.
— N-am vrut să te jignesc.
— De aici, plec spre Brasilia, rosti el fără să facă o propunere deschisă.
— Eu mă odihnesc. O zi merg, o zi stau. Sunt puternică pentru un centuran, totuşi nu rezist să călătoresc zi după zi. — Şovăi, apoi continuă: — De asta merg singură. Am căpătat câteva oferte', însă nu-mi place să-i încetinesc pe alţii.
— Înţeleg.
Alice se sculă şi Elroy îi urmă exemplul. Avusese impresia că ea îl domina copios în înălţime, dar fusese o simplă iluzie.
— Unde locuieşti? o întrebă. Pe Ceres?
— Pe Vesta. La revedere.
— La revedere.
Elroy vizită Brasilia, Sao Paulo şi Rio de Janeiro. Vizită şi Chichen Itza şi se îndopă cu preparatele bucătăriei peruviene. Când ajunse în Washington, furtul celor patru luni din viaţă continua să-i sâcâie creierul.
Centrul lui Washington se afla sub un dom meteo. Nu-l acceptară înăuntru cu rucsacul. Washington era un oraş al afacerilor, care guverna o porţiune importantă a Pământului.
Se duse direct la Institutul Smithsonian.
Statuia Oceanului reprezenta un personaj nu tocmai umanoid, cu suprafaţa exterioară ca oglinda. Stătea cu picioarele răşchirate, cu ambele mâini având câte trei degete ridicate, parcă apărându-se de o ameninţare. În ciuda erelor petrecute pe fundul oceanului, nu dovedea nici urmă de coroziune. Părea produsul unei civilizaţii înaintate… şi asta era; un costum presurizat dotat cu facilităţi de stază de câmp, iar ceea ce se găsea în interiorul său era foarte periculos. O dată scăpase de acolo…
Pakul era o mumie străveche, cu chip dur, inuman, inexpresiv. Avea capul răsucit într-un unghi straniu, iar braţele îi atârnau inerte pe lângă corp, fără să se fi ridicat împotriva a ceea ce-i zdrobise beregata. Elroy îi citi istoria în ghidul muzeului şi încercă un sentiment de compătimire. Venise de la asemenea depărtare ca să-i salveze pe toţi oamenii…
Aşadar, în spaţiu existau creaturi. Universul era suficient de vast ca să adăpostească felurite forme de viaţă. Dacă ceva anume culegea eşantioane de oameni, singurele întrebări erau: Ce-i păsa lui Elroy? Şi de ce i-ar fi păsat să readucă eşantioanele acolo unde le era locul?
Totuşi, întrebările nu se limitau la acestea două. Se înălţau altele, mai persistente: De ce venise pe Pământ, după planetari? Perechile de bogătaşi îşi petreceau luna de miere pe Titan, sub gigantica măreţie inelară a lui Saturn. În mod sigur, ar fi fost mai simplu să răpească un asemenea cuplu. Apoi, de ce răpea din Centura principală? Mulţi centurani continuau să se ocupe cu mineritul la periferia Centurii.
Un sâmbure de idee îi fulgeră prin minte, dar nu se opri asupra lui, ci îl lăsă să se cristalizeze…
Urmă o călătorie pe Mississippi, apoi o ascensiune în Munţii Stâncoşi. Acolo îşi rupse piciorul şi fu transportat pe calea aerului până la o arcologie construită într-un canion neregulat. Un medic îi aranja oasele fracturate şi întrebuinţa tratamente de regenerare accelerată. După aceea, Elroy plecă spre casă. Se săturase.
Poliţia din San Diego nu avea informaţii noi despre Lawrence St. John McGee. Se obişnuiseră cu apariţiile lui Elroy, ba chiar începuseră să fie plictisiţi de ele. Tânărului îi devenea clar că nici măcar nu se mai aşteptau să găsească banii lui şi pe McGee.
— A avut timp suficient ca să-şi cumpere o faţă nouă şi un transplant de amprente, îi explicase odată un ofiţer.
Acum, poliţiştii emiteau sunete liniştitoare şi aşteptau să-l vadă plecat. Trecuse un an de când nu mai fusese pe la ei.
Elroy se îndreptă după aceea spre sediul ARM. Preferă să ia un taxi, în loc să întrebuinţeze trotuarele rulante; piciorul încă-l durea.
— N-am abandonat cazul, îl anunţă Robinson. Un caz de o asemenea stranietate nu se uită. De fapt… nu contează.
— Ce s-a-ntâmplat?
Locotenentul rânji pe neaşteptate.
— Nu există o asociere reală… Am solicitat calculatorului central alte cazuri nerezolvate, cu bază tehnologică avansată — fără limită temporală. Am căpătat nişte lucruri ciudate… Ai auzit vreodată de duplicatul Stonehenge*?
— Bineînţeles. Am fost acolo acum o lună şi jumătate.
— Nu-i uimitor? Un nebun l-a instalat într-o singură noapte. Dimineaţa, existau două Stonehenge, practic imposibil de deosebit, cu excepţia poziţiei: duplicatul se găseşte la câteva sute de metri mai spre nord. În duplicat există chiar şi aceleaşi iniţiale, scrijelite de vechii turişti vandali.
Elroy încuviinţă din cap.
— Ştiu. Probabil că-i cea mai costisitoare farsă din istoria omenirii.
— De fapt, nici nu ştim care-i adevăratul Stonehenge. Dacă glumeţul le-a deplasat pe ambele? A beneficiat de suficientă putere ca să transporte toţi bolovanii duplicatului. Putea foarte simplu să-i mute şi pe cei din monumentul real, ca să pună duplicatul în locul său.
— Să nu mai spuneţi ipoteza asta nimănui.
Locotenentul izbucni în râs.
— Aţi găsit ceva prin Centură?
Robinson îşi pierdu zâmbetul.
— Mda. Vreo şase cazuri cunoscute şi nesoluţionate, răpiri şi amnezii. Eu continuu să cred că-i vorba despre un struldbrug.
Nici un caz soluţionat… Speranţele lui Elroy se reduceau.
— Un struldbrug bătrân, continuă ARM-ul. Cineva care, acum o sută douăzeci de ani, era îndeajuns de bătrân ca să creadă că învăţase destule pentru a soluţiona problemele omenirii. Sau poate pentru a scrie o carte de răscruce despre progresul Omului. De aceea, a început să culeagă eşantioane.