Pentru o unică folosinţă, treapta se găsea în stare perfectă. Ajutajul arsese puţin inegal, totuşi nu era nimic serios, evident, ţinând seama de faptul că sonda automată ajunsese la destinaţie. Muzeul Zborurilor Spaţiale avea să plătească o sumă frumuşică.
În Centură, contrabanda este ilegală, dar nu imorală. Contrabanda nu era mai imorală pentru Brennan decât ar fi fost neplata parcării pentru un planetar. Dacă te prind, te amendează şi asta-i tot.
Brennan era un optimist. El nu se aştepta să fie prins.
De patru zile, accelerase la aproape 1 g. Orbita lui Uranus rămăsese hăt-departe, înapoia lui; sistemul interior se găsea mult în faţă. Mergea al naibii de rapid. Nu existau efecte relativiste vizibile — nu gonea chiar atât de iute — totuşi la sosire va trebui să-şi potrivească ceasul.
Priviţi-l pe Brennan. Cântăreşte optzeci şi nouă de kilograme şi are înălţimea de un metru optzeci şi opt. Ca orice centuran, aduce mult cu un jucător de baschet lipsit de musculatură. Deoarece stă de peste patru zile în fotoliul-cuşetă de comandă, a început să arate şi să se simtă vlăguit. Totuşi, ochii săi căprui sunt limpezi şi alerţi, cu vederea perfectă, corectată prin microchirurgie la vârsta de optsprezece ani. Părul negru, cu fire drepte, este o bandă lată de trei centimetri, începând de la frunte şi traversând ţeasta rasă, arămie şi lucioasă. Este alb, iar bronzul Centurii nu-i mai închis decât pielea de Cordoba; ca de obicei, este vizibil numai pe mâini, pe faţă şi pe pielea craniului, deasupra gulerului. În rest, are culoarea îngheţatei de vanilie.
Are patruzeci şi cinci de ani şi pare de treizeci. Gravitaţia a fost blândă cu muşchii feţei lui, iar unguentul de creştere a avut efect asupra potenţialului început de chelie din creştetul capului. Cu toate acestea, liniile fine din jurul ochilor se disting clar acum, deoarece, de mai bine de douăzeci de ore, poartă pe chip o expresie de mirare încruntată. A devenit conştient că ceva îl urmăreşte.
La început, crezuse că-i un copoi, un poliţist de pe Ceres. Dar ce să fi căutat un copoi la o asemenea depărtare de Soare?
Nici a doua privire nu-l putuse convinge că era un copoi. Flacăra jetului de propulsie era prea mare, prea ramificată, prea puţin strălucitoare. A treia privire a inclus şi câteva determinări tehnice. Brennan accelera, iar necunoscutul deceiera şi cu toate acestea avea o viteză uriaşă. Fie că apăruse dinapoia orbitei lui Pluton, fie că propulsia lui genera zeci de g-uri. Toate acestea convergeau spre un singur răspuns.
Lumina ciudată aparţinea unui extrasolar.
De cât timp îl aştepta Centura? Orice individ care petrece o vreme între stele, fie el chiar şi un planetar ce pilotează o navă spre Lună, îşi va da seama într-o bună zi cât de imens este în realitate Universul. Are dimensiuni de miliarde de ani-lumină, un volum în care, practic, se poate găsi orice. Fără îndoială, pe acolo, pe undeva, trebuiau să existe extra-solari; prima specie alienă care avea să contacteze Omul îşi desfăşura activitatea dincolo de raza de acţiune a telescoapelor Centurii.
Acum extrasolarul se afla aici, adoptând o traiectorie de joncţiune cu Jack Brennan.
Iar Brennan nu era nici măcar suprins. Obosit, da. Ba chiar speriat. Nu însă surprins, nici măcar de faptul că extrasolarul îl alesese pe el. Fusese un accident al sorţii. Amândoi se îndreptaseră spre sistemul interior, venind aproximativ din aceeaşi direcţie.
Să anunţe Centura? Probabil că de acum ştia ce se petrecea. Reţeaua de telescoape a Centurii urmărea toate navele din sistem; exista o probabilitate însemnată să descopere orice punct de culoare necorespunzătoare deplasându-se cu viteză necorespunzătoare. Brennan se aşteptase să-i descopere propria sa navetă, mizând însă pe faptul că n-aveau s-o facă prea repede. Cu siguranţă, telescoapele descoperiseră extrasolarul. Cu siguranţă, îl monitorizau şi, din acest motiv, îl urmăreau şi pe Brennan. Oricum, bărbatul nu putea transmite un mesaj laser spre Ceres, pentru că acesta putea fi interceptat de o navă planetară. Brennan nu ştia ce politică adopta Centura în privinţa contactelor Pământ-extrasolar.
Centura trebuia să acţioneze fără el.
Ceea ce însemna că lui îi rămâneau la dispoziţie două opţiuni.
Prima dintre ele era simplă. Nu avea nici cea mai măruntă şansă de a întreprinde operaţiunea de contrabandă. Va trebui să-şi modifice traiectoria, pentru a ajunge la unul dintre asteroizii principali, apoi, cu prima ocazie, să informeze Centura despre destinaţia şi încărcătura sa.
Dar ce putea face în privinţa extrasolarului?
Tactici de evitare? Destul de simplu. Axiomatic vorbind, în spaţiu este imposibil să opreşti o navă ostilă. Un poliţist poate intra pe o traiectorie de joncţiune cu un contrabandist, dar nu-l poate aresta decât dacă acesta cooperează… ori i se termină combustibilul. Poliţistul poate trage în navă, distrugând-o, sau, dacă beneficiază de un autopilot bun, poate s-o lovească aidoma unui berbec; dar cum să cupleze ecluzele cu o navă care declanşează aleatoriu jeturile direcţionale? Brennan se putea îndrepta în orice direcţie dorea, iar extrasolarul nu putea decât să-1 urmărească ori să-1 distrugă.
Fuga părea o tactică sănătoasă. Brennan avea o familie de întreţinut. Charlotte s-ar fi descurcat şi singură. Era o centurană adultă, la fel de competentă ca Brennan, deşi nu-şi găsise niciodată suficientă ambiţie ca să obţină licenţa de pilot. Iar Brennan plătise taxele cuvenite pentru Estelle şi Jennifer. Fiicele lui aveau să beneficieze de educaţie şi de îngrijire.
Ar fi putut, însă, face mai mult pentru ele. Sau ar fi putut încerca din nou să fie tată… probabil tot cu Charlotte. De fuzelajul navei lui erau legaţi bani, iar banii însemnau putere. Ca şi în cazul puterii politice sau a puterii electrice, utilizările ei ar fi îmbrăcat multe forme.
Dacă îl contacta pe alien, era posibil să n-o mai revadă niciodată pe Charlotte. Prima întâlnire cu o rasă străină presupunea riscuri considerabile.
Dar şi glorie evidentă.
Oare istoria l-ar fi putut uita vreodată pe omul care-l întâlnise pe extrasolar?
Pentru o clipă, se simţi în dilemă. Parcă destinul se amuza pe seama vieţii sale… şi totuşi, nu putea da cu piciorul norocului. Foarte bine: extrasolarul n-avea decât să vină la el. Brennan îşi menţinu cursul de deplasare.
Centura era o reţea de telescoape. Sute de mii de telescoape.
Era inevitabil. Toate navele aveau telescoape. Toţi asteroizii trebuiau urmăriţi constant, deoarece puteau fi abătuţi de pe orbite şi deoarece harta Sistemului Solartrebuia actualizată la nivelul secundelor. Trebuia monitorizată lumina fiecărui jet de propulsie. În sectoarele aglomerate, navele îşi puteau intersecta jeturile de fuziune, dacă cineva nu le avertiza asupra pericolului — fiindcă jetul unei propulsii cu fuziune este ucigaş.
Nick Sohl continua să-şi plimbe privirile între ecranul de deasupra biroului său şi teancul de dosare de pe birou. Pe ecran se zăreau două pete de lumină alb-violet; una era mai mare şi mai neclară. Deja, ambele puteau apărea pe acelaşi ecran, deoarece asteroidul care transmitea imaginile se afla aproape pe aceeaşi linie cu traiectoria lor.
Nick citise dosarele de câteva ori. Erau zece şi oricare dintre ele putea fi al centuranului necunoscut care se apropia acum de extrasolar. Iniţial fuseseră douăsprezece dosare, dar în alte birouri oamenii încercau să le localizeze şi să le elimine pe acestea zece, aşa cum făcuseră deja cu două, folosind apeluri telefonice, comunicaţii laser şi reţele de securitate.