Tavan alb, cearşafuri curate şi aspre peste salteaua moale. Ecrane mobile şi pastelate de ambele părţi ale patului. În faţă, o fereastră; prin ea, zăream o pajişte neregulată, presărată cu copăcei contorsionaţi, totul fiind scăldat într-o lumină solară prea portocalie pentru Pământ. Facilităţi rudimentare şi multe spaţii deschise; mă aflam într-o cameră de spital şi fusesem idiot. Dacă Brennan ar… dar nu trebuia să-mi fi spus nimic. Evident, după ce ajunsese atât de aproape de Cămin, se infectase în mod deliberat. Era suficient ca el, sau cadavrul lui, să ajungă pe planetă. Mă contaminase şi pe mine, urmând aceeaşi logică.
Îmi povestise cea mai mare parte a lucrurilor. Ceea ce încercase, de fapt, dincolo de marginea Sistemului Solar, cu proviziile de arborele-vieţii abandonate pe Marte, fusese să obţină o variantă a virusului arborelui-vieţii, care să poată creşte în mere, în rodii sau în alte fructe. Obţinuse în cele din urmă o mutaţie care se dezvolta în ignamele crescute în sol îmbunătăţit cu oxid de taliu. În decursul experimentărilor, însă, descoperise sau crease o mutaţie care se dezvolta în om.
Asta intenţionase să trimită pe Cămin.
Un atac viclean şi afurisit pentru colonia lipsită de apărare. Probabil că un astfel de virus nu s-ar fi mărginit la limita de vârstă, ci i-ar fi ucis pe toţi care nu se găseau între — cu aproximaţie, desigur — patruzeci şi şaizeci de ani. Căminul ar fi ajuns o planetă populată de Protectori fără copii, iar Brennan ar fi beneficiat astfel de o armată perfectă.
M-am sculat, speriind o infirmieră. Se afla de cealaltă parte a unui perete de plastic flexibil. Eram izolaţi, datorită infecţiei noastre. Existau două şiruri de paturi, iar în fiecare pat se afla câte un Protector pe jumătate transformat, dând semne de înfometare. Probabil că toţi proto-Protectorii de pe Cămin se aflau în această încăpere. Douăzeci şi şase de persoane.
Şi acum?
Âm căzut pe gânduri, în vreme ce infirmiera a adus o doctoriţă, care a îmbrăcat un costum presurizat. Aveam timp suficient. Gândurile mele erau atât de rapide! Majoritatea problemelor nu rămâneau probleme atâta timp încât să devină interesante. Am verificat lanţul raţionamentelor lui Brennan, apoi l-am reluat de la început. Deocamdată, trebuia să cred spusele lui despre specia Pak. Tabloul pe care mi-l zugrăvise nu prezenta nepotriviri; dacă minţise, o făcuse în mod sclipitor, dar eu nu vedeam nici un motiv de minciună. Observasem în mod direct navele Pak… prin instrumentele lui Brennan. Ei bine, le puteam verifica pe acestea, proiectând în mod independent generatorul gravitaţional.
O tânără blondă a pătruns printr-o ecluză improvizată. Am înspăimântat-o, întrucât eram nu numai hidos, ci şi mobil. Politicoasă, a încercat să-şi mascheze sentimentele.
— Avem nevoie de hrană, i-am spus. Toţi. Aş fi fost deja mort, dacă n-aş fi avut un exces de masă musculară atunci când m-am infectat.
Ea a încuviinţat din cap şi i s-a adresat infirmierei printr-un laringo-fon.
M-a consultat din punct de vedere fizic. Cele aflate au tulburat-o profund. Conform majorităţii legilor medicinei, ar fi trebuit să fiu mort sau paralizat de artrită. Am executat nişte exerciţii calistenice, ca să-i demonstrez că eram sănătos, dar m-am reţinut parţial, ca să nu ştie cu exactitate cât de sănătos.
— Nu-i o boală care să ne afecteze mobilitatea, i-am explicat. Vom fi capabili să ducem o viaţă normală, după ce infecţia va dispărea. Afectat este doar aspectul exterior. Aţi observat asta, nu?
Ea s-a îmbujorat. Am privit-o, cum se lupta cu sine însăşi, neşiind dacă era cazul să-mi spună că-mi pierdusem orice speranţă privind relaţiile sexuale normale. A decis că deocamdată nu puteam suporta şocul acestei veşti.
— Va fi nevoie să faceţi unele adaptări, mi s-a adresat cu delicateţe.
— Presupun.
— Boala aceasta este de origine terestră?
— Nu, din fericire provine din Centură. Astfel este mai uşor de controlat. De fapt, noi crezuserăm că a dispărut. Dacă aş fi ştiut că exista cea mai mică probabilitate… ei bine…
— Sper să-mi puteţi spune ceva despre tratament. N-am izbutit să-l vindecăm pe nici unul dintre voi. Toate încercările noastre nu au făcut decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. Deja au murit trei oameni! Starea celorlalţi n-a părut să se agraveze, de aceea v-am lăsat în pace.
— Este bine că v-aţi oprit înainte de a ajunge la mine.
Doctoriţei i s-a părut că era un răspuns crud. Dacă ar fi ştiut adevărul… Eram singurul om de pe Cămin care auzise de cuvântul Pak.
Am petrecut următoarele zile hrănindu-i cu sila pe ceilalţi pacienţi. Singuri nu voiau să mănânce; hrana obişnuită nu avea gustul arborelui-vieţii. Cu toţii erau pe moarte. Brennan ştiuse ce făcuse când mă îmboldise să acumulez excesul acela de masă musculară.
Între timp, am aflat tot ce am putut despre activităţile de pe Cămin. Am accesat benzile din biblioteca spitalului. Am stabilit o posibilă apărare împotriva unui atac Pak, folosind o cifră probabilă de două milioane de Prăsitori — ar fi trebuit să instaurăm o dictatură, nu mai era timp pentru altceva, şi aveam să pierdem o parte a populaţiei — şi exact douăzeci şi şase de Protectori. Am stabilit şi variante de apărare, cu douăzeci şi doi sau douăzeci şi patru de Protectori, în cazul în care nu toţi aveam să supravieţuim tranziţiei. Acestea erau însă doar extrapolări mentale. Douăzeci şi şase nu era îndeajuns, nu tocmai îndeajuns, nu din ceea ce putusem afla despre nivelul civilizaţiei de pe Cămin.
Când ceilalţi pacienţi aveau să se trezească, le puteam prezenta problema. Ei ştiau mai multe despre Cămin, aşa că exista posibilitatea să ajungă la soluţii diferite de ale mele. Am aşteptat. Era timp destul. Cercetaşii Pak se aflau la nouă luni depărtare.
Am imaginat modalităţi de distrugere a Căminului, folosind o pereche de cercetaşi Pak. Ani reproiectat Protectorul, utilizând cele aflate despre duşmani de la Brennan.
După şase zile, pacienţii au început să se trezească. Eram douăzeci şi patru. Medicii Martin şi Cowles se molipsiseră de la pacienţii lor, iar acum se aflau în plină transformare.
Era minunat să poţi vorbi cu persoane ale căror minţi o egalau pe a mea. Sărmanul Brennan… Vorbeam rapid, ştiind că viteza şi accentul meu de planetar mă făceau de neînţeles pentru orice Prăsitor care ar fi tras cu urechea. În timp ce eu vorbeam, ei se mişcau prin încăpere, testându-şi muşchii şi corpurile; cu toate acestea, ştiam cu precizie că nu scăpau nici un cuvinţel. După ce am terminat, am petrecut câteva ore discutând situaţia.
Trebuia să aflăm dacă era posibil ca Brennan să fi înscenat apariţia flotei şi a cercetaşilor Pak. Am avut noroc. Len Bester era mecanic de propulsii cu fuziune şi era în stare să proiecteze un generator gravitaţional. A spus că-l poate construi, ne-a expus suficientă teorie ca să ne convingă şi ne-a explicat cum se putea comporta acesta. Am decis să acceptăm telescopul gravitaţional al lui Brennan şi flota Pak. Existau şi modalităţi în care ar fi reuşit să însceneze ceea ce văzusem. Nu puteam întreprinde altă verificare a relatării lui Brennan, cu excepţia coerenţei ei interne, pe care am verificat-o de asemenea.
Ne-am alcătuit planurile în consecinţă.
Am trecut prin ecluza de plastic şi ne-am răspândit în spital. Totul s-a sfârşit înainte ca personalul medical să înţeleagă ce se întâmplase, l-am izolat, în aşteptarea momentului când virusul arborelui-vieţii avea să le inducă starea de pasivitate. Mulţi doreau să continue să-şi îngrijească pacienţii, l-am lăsat s-o facă, dar a trebuit să distrugem depozitul de medicamente. Exista pericolul ca atunci când oamenii cădeau la pat din cauza virusului, alţii să le afecteze fiziologia prin strădaniile de a-i trata.