Cu mişcări rapide, sacadate, alienul îşi scoase costumul spaţial. Acesta era confecţionat dintr-un material flexibil şi includea globul transparent al căştii. La articulaţii avea un soi de şireturi. Fără costum, dar menţinând strânsoarea de fier asupra centuranului, alienul se întoarse şi-l privi.
Brennan dori să urle.
Creatura era alcătuită numai din sfere. Avea braţele mai lungi decât ale unui om, cu o articulaţie undeva în zona cotului, dar cotul în sine era o minge cu diametrul de optsprezece centimetri. Mâinile păreau şiraguri de nuci. Umerii, genunchii şi şoldurile se bulbucau la dimensiunile unor cantalupi. Ţeasta era alt pepene, înclinat pe gâtul aproape inexistent. Brennan nu putea distinge o frunte sau o bărbie. Gura alienului era un cioc negru şi plat, dur, însă nu lucios, care se pierdea în pielea zbârcită, la jumătatea distanţei dintre gură şi ochi. Cele două fante din cioc constituiau probabil nările. Ochii cu aspect omenesc erau protejaţi de mase de piele profund convolute şi de arcadele puternic reliefate deasupra lor. Mai sus de cioc, spre ceafă, forma capului era aproape aerodinamică. Din ţeasta bombată se ridica o creastă osoasă, sporind senzaţia de aerodinamic.
Nu purta altă îmbrăcăminte decât o vestă cu buzunare mari, un veşmânt aparent omenesc, la fel de necorespunzător ca o pălărie de cowboy pe capul monstrului lui Frankenstein. Articulaţiile proeminente ale mâinii cu cinci degete apăsau ca nişte bile de rulmenţi în braţul lui Brennan.
Acesta era extrasolarul. Nu o simplă creatură non-umană. Delfinul este o creatură non-umană, fără să fie oribil. Extrasolarul era oribil. Aducea cu o încrucişare între om şi… altceva. Aşa fuseseră dintotdea-una monştrii imaginaţi de om: Grendel, Minotaurul. Cândva, sirenele fuseseră considerate orori — femeie frumoasă şi atrăgătoare deasupra taliei şi monstru solzos mai jos. Comparaţia se potrivea şi în cazul acesta, deoarece extrasolarul era aparent asexuat; între picioarele sale nu se zăreau decât nişte cute din piele asemănătoare unei armuri.
Ochii inseraţi, la fel de umani precum cei ai unei caracatiţe, priviră în străfundul ochilor lui Brennan.
Brusc, înainte ca bărbatul să poată schiţa vreun gest de împotrivire, extrasolarul înşfacă în ambii pumni costumul său spaţial şi trase cu putere în lateral. Materialul rezistă, se întinse, apoi se sfâşie de la pântec până la bărbie. Aerul ţâşni afară şi Brennan simţi cum îi pocnesc urechile.
Era inutil să-şi ţină răsuflarea. Câteva sute de metri de vid î! separau de aerul respirabil din nava sa. Brennan inspiră precaut.
În cabina alienului exista un aer rarefiat, cu iz necunoscut.
— Nenorocitule, icni bărbatul, aş fi putut să mor!
Extrasolarul nu-i răspunse. Scoase costumul lui Brennan, aşa cum ar fi decojit o portocală, fără brutalitate inutilă, dar nici cu o grijă deosebită. Brennan se împotrivi. O mână continua să-i fie imobilizată de strânsoarea alienului, însă îl lovi cu cealaltă în faţă, fără să obţină altceva decât un clipit din ochi. Pielea extrasolarului părea groasă şi tăbăcită, ca o armură. După ce-i scoase costumul, întinse braţul, ridicându-l pe Brennan ca pentru o inspecţie. Bărbatul lovi cu piciorul în zona corespunzătoare celei genitale de la oameni. Alienul îi sesiză încercarea şi privi în jos, se uită cum Brennan mai izbeşte de alte două ori, apoi reveni la examinarea sa.
Ochii i se deplasau peste Brennan, din creştet până în tălpi, din tălpi până în creştet, insultător de familiar. În Centură, unde aerul şi temperatura erau strict controlate, oamenii nu purtau veşminte — şi totuşi, până atunci, Brennan nu se mai simţise în pielea goală. Nu dezbrăcat, ci în pielea goală. Lipsit de apărare. Degete aliene îi pipăiră scalpul, de o parte şi cealaltă a crestei centurane, şi-i masară falangele degetelor, testând articulaţiile de sub piele. La început, Brennan continuă să se zbată. Nu putea nici măcar distrage atenţia extrasolarului. Apoi aşteptă, inert şi ruşinat, îndurând examinarea.
Pe neaşteptate, aceasta luă sfârşit. Alienul noduros străbătu cabina dintr-un salt, îşi afundă mâna într-un recipient de lângă perete şi scoase un dreptunghi de plastic transparent. Brennan se gândi la evadare, însă costumul lui fusese transformat în zdrenţe. Alienul scutură obiectul, care se deplie, apoi îşi trecu degetul peste o muchie a lui. Un sac se deschise, parcă acţionat de un fermoar.
Alienul sări spre Brennan şi acesta se feri. Câştigă doar câteva secunde de libertate relativă, după care degetele noduroase de oţel îl apucară şi-l împinseră în sac.
Bărbatul constată că acesta nu putea fi deschis dinăuntru.
— O să mă sufoc! răcni el.
Alienul nu-i răspunse. Oricum, nu l-ar fi înţeles. Îşi îmbrăca scafandrul spaţial.
Dumnezeule, nu! se gândi Brennan, străduindu-se să sfâşie sacul.
Alienul îl luă sub un braţ şi ieşi prin hublou. Brennan simţi plasticul transparent dilatându-se în jurul lui, rarefiind şi mai mult aerul dinăuntru. Timpanele îi fură asaltate de ace de gheaţă. Încetă brusc să se mai zbată. Aşteptă cu fatalismul desperării, în vreme ce extrasolarul străbătea vidul, ocolind cabina, spre locul unde un cablu gros de trei centimetri se întindea către modulul final al navei sale.
În Centură, nu existau multe cargoboturi mari. Majoritatea minerilor preferau să-şi transporte singuri minereul exploatat. Navele ce purtau încărcături voluminoase de la un asteroid la altul nu aveau dimensiuni mari, ci erau prevăzute cu o mulţime de anexe. Echipajul întindea piloni şi cabluri, alcătuind plase ori reţele de greutate minimă, în care se plasa încărcătura. Se foloseau sprayuri cu spumă de plastic ca să protejeze obiectele fragile, totul se învelea în folii reflectorizante, care aveau menirea de a opri eventualele incendii provocate de flăcările jeturilor de propulsie, şi se decola cu putere minimă.
Blue Ox reprezenta un caz aparte. Nava transporta fluide şi pulberi fine: mercur rafinat şi apă extrasă, grăunţe, seminţe, staniu impur cules din lacurile de pe faţa însorită a lui Mercur, amestecuri de elemente chimice periculoase din atmosfera jupitereană. Asemenea încărcături nu erau frecvente. De aceea, Blue Ox era un rezervor gigantic cu o cabină micuţă pentru trei persoane şi un tub de fuziune dispus pe axa mare a navei. Cu toate acestea, deoarece rezervorul trebuia uneori să devină cală pentru obiecte masive, fusese proiectat cu un capac uriaş şi instalaţii de amarare.
Einar Nilsson stătea pe marginea calei, privind în interior. Avea înălţimea de peste doi metri şi era gras pentru un centuran — de fapt, gras pentru oricine, deoarece grăsimea i se depusese pe abdomen şi în curba uriaşă a guşei. Era tot numai curbe; nicăieri nu se zărea vreo trăsătură unghiulară. Trecuse mult de când fusese într-o navetă. Nu-i plăceau acceleraţiile mari.
Simbolul de pe costumul lui era o navă vikingă, având la provă un dragon fioros, plutind pe jumătate afundat în vâltoarea strălucitoare, lăptoasă, a unei galaxii spirale.
Vechea navetă de minerit a lui Nilsson devenise barca de salvare a lui Blue Ox. Tubul de fuziune, subţire şi evazat la un capăt, se întindea pe aproape toată lungimea calei. Exista un calculator Ajubei 4-4, aproape nou, interfeţe ce-i slujeau drept senzori şi mijloace de comunicare, echipamente radar, radio, sonice, hi-fi şi monocromatice. Fiecare obiect era ancorat separat, în şase modalităţi diferite, pe peretele interior. Nilsson încuviinţă satisfăcut din cap şi creasta centurană, blondă cu fire grizonate, atinse vârful căştii sale.