Arthur C. Clarke și Gentry Lee
Rama II
1. RAMA SE ÎNTOARCE
Marele generator de impulsuri radar Excalibur, alimentat cu energie nucleară, zăcea nefolosit de aproape jumătate de secol. Fusese proiectat și construit cu eforturi frenetice în lunile ce urmaseră trecerii lui Rama prin Sistemul Solar. Când devenise prima dată operațional în 2132, scopul său declarat fusese să prevină din timp Pământul asupra oricăror viitori oaspeți străini: astfel că un vizitator cu dimensiunile gigantice ale lui Rama ar fi putut fi detectat — cel puțin așa se spera — de la distanțe interstelare, cu ani înainte de a avea vreun impact asupra omenirii.
Decizia construcției lui Excalibur fusese luată încă înainte ca Rama să-și depășească periheliul, în vreme ce primul vizitator extraterestru ocolea soarele, îndreptându-se spre stele, armate de savanți studiau datele furnizate de singura misiune prezentă la întâlnirea cu intrusul.
Rama, anunțară ei, era un robot inteligent, deloc interesat de Sistemul Solar sau de locuitorii acestuia. Raportul oficial nu oferea nici o explicație numeroaselor mistere întâlnite de exploratori; totuși, experții s-au convins singuri că înțeleseseră un principiu de bază al ingineriei ramane. Întrucât majoritatea sistemelor și subsistemelor întâlnite pe Rama de către exploratorii umani dispuneau de alte două replici de rezervă, părea că străinii executau totul «în triplet». Și deoarece se presupunea că giganticul vehicul este o mașină, s-a dedus ca foarte posibilă apariția a încă două nave în urma primului vizitator.
Dar nici un nou vas spațial nu pătrunse în vecinătatea soarelui, venind din hăurile spațiului interstelar. Odată cu trecerea anilor, pământenii se confruntau cu probleme tot mai presante. Preocuparea pentru ramani, sau pentru oricine crease cilindrul cenușiu deschis, lung de cincizeci de kilometri, se diminua simultan eu trecerea în istorie a singularei incursiuni străine. Vizita lui Rama continuă să-i intrige pe savanți, dar majoritatea membrilor speciei umane fu nevoită să-și vadă de alte treburi. La începutul anilor 2140, lumea intrase într-o puternică criză economică. Pentru întreținerea lui Excalibur nu se mai găseau bani. Puținele descoperiri științifice făcute cu ajutorul lui nu justificau cheltuielile enorme necesare funcționării sale. Marele generator de impulsuri iu abandonat.
După un interval de patruzeci și cinci de ani, treizeci și trei de luni fură necesare pentru a-l readuce pe Excalibur la parametrii operaționali. Principala motivație pentru reactivarea lui era de natură științifică. În perioada scursă, știința radar înflorise și oferise noi metode de interpretare a datelor, mărind astfel substanțial valoarea observațiilor lui Excalibur. Pe măsură ce acesta lua din nou imagini ale cerurilor îndepărtate, nimeni de pe Pământ însă nu mai aștepta sosirea unei alte nave spațiale Rama.
Operatorul stației Excalibur nici măcar nu-și informă superiorul când un spot ciudat apăru pe ecranul de procesare a datelor. Crezu că este vorba de un semnal artificial, produs probabil de un algoritm anormal de prelucrare. Însă după ce semnalul se repetă de câteva ori, îl trată cu atenție sporită — și îl chemă pe cercetătorul principal al stației. Acesta analiză datele și hotărî că imaginea aparținea unei comete. Mai trecură două luni până când un licențiat ce-și pregătea teza de doctorat demonstră că semnalul provenea de la un corp neted, de cel puțin patruzeci de kilometri lungime.
În 2197, omenirea știa deja că obiectul care străbătea Sistemul Solar și se apropia de planetele centrale era o a doua navă spațială extraterestră. Agenția Spațială Internațională (ASI) își concentră resursele în vederea pregătirii unei misiuni organizate, capabilă să intercepteze intrusul în interiorul orbitei venusiene, la sfârșitul lui februarie 2200. Umanitatea privi iarăși în afară, spre stele, iar profundele probleme filozofice ridicate de primul Rama își reluară locul în dezbaterile populației Pământului. Când noul vizitator se apropie, iar caracteristicile sale fizice fură și mai precis stabilite de către senzorii îndreptați în direcția sa, se confirmă faptul că această navă spațială străină era identică cu predecesoarea sa — cel puțin în privința exteriorului. Rama se întorsese. Omenirea se afla la a doua sa întâlnire cu destinul.
2. TESTARE ȘI ANTRENAMENT
Bizara creatură metalică înainta puțin câte puțin de-a lungul zidului, târându-se spre adăpost. Semăna cu un armadillo slăbănog, cu trupul articulat ca de șarpe, protejat de o carapace subțire spiralată, situată deasupra și în jurul unei mase compacte de gadget-uri electronice dispuse de-a curmezișul celor trei secțiuni longitudinale. Un elicopter plana cam la doi metri de zid. Un braț flexibil, lung, cu clești la capăt, ieși din botul elicopterului și rată cu puțin înhățarea ciudatei creaturi.
— Drace, mormăi Janos Tabori, este aproape imposibil cu elicopterul ăsta bâțâindu-se încolo și-ncoace. Chiar și în condiții perfecte e greu să faci o treabă de precizie cu cleștii în extensie totală. Se uită spre pilot. Și mă rog de ce nu-și poate menține această fantastică mașină de zbor altitudinea și poziția constante?
— Mișcă elicopterul mai aproape de zid, ordonă doctorul David Brown.
Hiro Yamanaka îi aruncă o privire inexpresivă lui Brown și introduse o comandă în consolă. Ecranul din fața sa clipi în roșu și afișă COMANDĂ INACCEPTABILĂ. TOLERANȚA INSUFICIENTĂ. Yamanaka nu spuse nimic. Elicopterul continuă să se rotească asupra aceluiași punct.
— Cincizeci de centimetri, poate șaptezeci și cinci între rotor și zid, socoti Brown cu glas tare. Încă două, trei minute și biotul va fi în siguranță. Trecem pe manual. Acum! Și fără greșeli de data asta, Tabori.
Pentru o clipă, un Hiro Yamanaka sceptic privi la savantul chel și cu ochelari, așezat pe locul din spatele său. Apoi pilotul se răsuci, introduse o altă comandă în consolă și mută levierul mare, negru, spre stânga. Pe monitor apăru clipind ACȚIONARE MANUALĂ. PROTECȚIA AUTOMATĂ DECUPLATĂ. Yamanaka apropie ușor elicopterul de zid.
Inginerul Janos Tabori stătea gata de acțiune. Își introduse mâinile în mănușile-instrument și exersă deschiderea și închiderea cleștilor de la capătul brațului flexibil. Din nou, brațul se întinse și cele două mandibule mecanice cuprinseră cu abilitate corpul articulat și cochilia lui. Circuitele feed-back ale senzorilor de pe clești îi transmiseră lui Tabori, prin mănuși, că își capturase prada.
— L-am prins! strigă el jubilând și începu operațiunea înceată de aducere a vânatului la bord.
O pală bruscă, de vânt răsuci elicopterul spre stânga și brațul se lovi de zid. Tabori simți cum strânsoarea slăbește.
— Îndreaptă-l! țipă el, continuând să retragă brațul. Luptându-se să anihileze mișcarea de răsucire a elicopterului, Yamanaka coborî necugetat botul aparatului doar extrem de puțin. Cei trei membri ai echipajului auziră sunetul cumplit al elicei zdrobindu-se de zid.
Pilotul japonez apăsă imediat butonul de alarmă, trecând pe control automat. În mai puțin de o secundă, o sirenă țiui, iar monitorul afișă pe roșu avarie masivă, probabilitate maximă de prăbușire, catapultați echipajul. Yamanaka nu ezită. În câteva clipe fu afară din cabină, cu parașuta deschisă. Tabori și Brown îl urmară. De îndată ce inginerul ungur își scoase mâinile din mănușile speciale, cleștii de la capătul brațului mecanic se desfăcură și creatura-armadillo căzu de la o sută de metri pe câmpia de dedesubt, fărâmându-se în sute de bucăți.
Elicopterul nepilotat cobora în vrie spre sol. Deși algoritmul automat de aterizare fusese activat și preluase controlul, aparatul se clătină pe tălpice când atinse pământul, răsturnându-se apoi pe o parte. Nu departe de locul de aterizare al elicopterului, un bărbat cu prestanță, într-o uniformă militară plină de decorații, ieși dintr-un lift. Tocmai coborâse din centrul de control al misiunii și se îndrepta spre o camionetă, vizibil agitat. Îl urma o blondă mlădioasă în combinezon de zbor ASI, cu echipament de filmare agățat pe ambii umeri. Militarul era generalul Valerii Borzov, comandant suprem al Proiectului Newton.