Răspunsul lui O’Toole îl dezumflă pe Heilmann.
— Drace, exclamă el. Ne întoarcem de unde am plecat. Probabil că―
— Nu înțelegi, Otto, spuse americanul privindu-și țintă colegul. Asta este o veste bună. Dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut, voi fi gata să introduc codul în bombe imediat după ce mă întorc.
— Ești sigur? întrebă Heilmann.
— Ai cuvântul meu.
Generalul O’Toole nu ascunse nimic din problemele care-l frământau în timpul lungii și emoționantei convorbiri cu Papa. Știa că transmisia lui era interceptată, dar nu mai avea importanță. Un singur lucru îi domina gândurile: decizia de a amorsa bombele cu o conștiință curată.
Așteptă nerăbdător răspunsul. Când Papa Ioan-Paul al V-lea apăru în cele din urmă pe ecran, se găsea în aceeași cameră de la Vatican unde îl primise în audiență pe O’Toole, imediat după Crăciun. Papa ținea în mână un carnețel electronic, la care arunca câte o privire in vreme ce vorbea.
— M-am rugat cu tine, fiul meu, începu pontiful în engleza lui exactă, în special în această ultimă săptămână de chinuri sufletești. Nu îți pot spune cum să procedezi. Eu nu am răspunsurile pe care le cauți. Nu ne rămâne decât să sperăm că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, va răspunde fără ambiguitate rugăciunilor tale.
Cât privește întrebările de natură ecleziastică, totuși, sunt în măsură să fac câteva comentarii. Ți le fac cunoscute în speranța că-ți vor prinde de folos… Nu mă pot pronunța dacă vocea pe care ai auzit-o aparține sau nu Sfântului Michael, ori dacă ai trăit ceea ce se cunoaște drept o experiență religioasă. Pot să afirm că există o categorie a experienței omenești, de obicei numită religioasă în lipsa unui termen mai potrivit, care nu este posibil să fie explicată în tenneni pur raționali sau științifici. Saul din Tarsus a fost orbit de o lumină venită din ceruri ca parte a convertirii sale la creștinism, înainte să devină apostolul Paul. Vocea auzită de tine ar putea să aparțină Sfântului Michael. Numai tu vei decide însă acest lucru.
Așa cum am discutat în urmă cu trei luni, cu siguranță că Dumnezeu i-a creat pe ramani, oricine ar fi ei. Dar tot El a creat virușii și bacteriile care produc moarte și suferință. Nu-L putem glorifica pe Dumnezeu, individual ori ca specie, dacă nu supraviețuim. Mi se pare puțin probabil ca Dumnezeu să Se aștepte să nu reacționăm în nici un fel, dacă însăși supraviețuirea noastră e amenințată.
Chestiunea rolului lui Rama ca un herald al celei de a doua veniri a lui Hristos este dificilă. În interiorul bisericii există câțiva preoți care sunt de acord cu Sfântul Michael, chiar dacă se află în minoritate. Majoritatea dintre noi considerăm că cele două nave Rama sunt, din punct de vedere spiritual, prea sterile pentru a fi heralzi. Ele sunt minuni inginerești, fără îndoială, dar nu conțin nimic care să sugereze căldura sau compasiunea sau alta trăsătură mântuitoare, de obicei asociată cu Hristos. De aceea pare foarte improbabil ca Rama să aibă o strictă semnificație religioasă.
În cele din urmă, decizia trebuie să fie numai a ta. Să continui să te rogi, așa cum sunt sigur că o vei face, dar poate că ar trebui să te aștepți la un răspuns mai puțin sonor din partea Domnului. El nu vorbește fiecărei persoane în același mod; și nici mesajele Sale nu vin în aceeași formă. Te rog să-ți aduci aminte de încă un lucru. Pe măsură ce vei explora Rama în căutarea voinței Lui, rugăciunile multor credincioși de pe Pământ te vor însoți. Să fii sigur că Dumnezeu îți va da un răspuns; sarcina ta este să-l identifici și să-l interpretezi.
Ioan-Paul sfârși transmisiunea cu o binecuvântare și o rugăciune. O’Toole îngenunche automat și repetă cuvintele, împreună cu liderul său spiritual. După ce ecranul se întunecă, recapitulă cuvintele pontifului și se simți liniștit. Sunt pe drumul cel bun. Dar nu trebuie să mă aștept la o proclamație cerească cu surle și cu trâmbițe.
O’Toole nu era pregătit pentru emoția puternică resimțită la intrarea în Rama. Poate că de vină se făceau dimensiunile enorme ale navei, cu mult mai mari decât orice construise omul vreodată. Poate că la ea contribuiseră atât lunga sa izolare la bordul lui Newton, cât și starea sa de frământare interioară. Indiferent de motive, Michael O’Toole se trezi total copleșit de spectacol, în vreme ce-și făcea plimbarea solitară în interiorul giganticului vehicul.
Nu exista nimic altceva care să-i domine gândurile. În gât i se pusese un nod, iar ochii i se umplură de lacrimi de încântare în câteva prilejuri diferite: în timpul coborârii cu scaunul-lift, contemplând întinsul Câmpiei Centrale, cu dungile ei luminoase ce constituiau sorii lui Rama; șederea lângă roverul abandonat pe țărmul Oceanului Cilindric și studierea prin binoclu a misterioșilor zgârie-nori din New York; uluirea provocată ca și celorlalți cosmonauți de către interminabilele coarne și contraforturi din Emisfera Sudică. Principalul sentiment resimțit de O’Toole era venerația, foarte asemănător cu acela trăit prima dată când intrase într-una din vechile catedrale europene.
Petrecu noaptea ramană în tabăra Beta, folosind unul dintre corturile suplimentare lăsate de cosmonauți la a doua ieșire. Descoperi mesajul lui Wakefield datat cu două săptămâni mai devreme și simți impulsul de a asambla barca cu pânze și de a traversa apa spre New York. Dar O’Toole se abținu și se concentră asupra adevăratului țel al vizitei sale.
Admise că deși Rama constituia o realizare magnifică, splendoarea lui nu trebuia să fie un factor relevant în procesul său de evaluare. Văzuse oare ceva care să-i schimbe firava concluzie? Nu, își răspunse fără tragere de inimă. Când luminile se reaprinseră în interiorul cilindrului, O’Toole se încredințase că înaintea următoarei nopți ramane avea să declanșeze bombele.
Și totuși încă zăbovea. Conduse roverul de-a lungul întregii lungimi a coastei, examinând New York-ul și celelalte peisaje din diverse unghiuri, observând faleza de cinci sute de metri de pe malul opus. La ultima trecere prin baza Beta, O’Toole se hotărî să adune câteva rămășițe, inclusiv câteva obiecte personale uitate de membrii echipajului în retragerea lor precipitată. Nu multe lucruri scăpaseră de urgia uraganului, dar reuși să descopere o serie de amintiri, prinse sub lăzile cu alimente.
Generalul dormi bine înainte de a se îndrepta în rover către lift. Dându-și seama ce avea să întreprindă în clipa reîntoarcerii pe Newton, O’Toole îngenunche și se mai rugă o ultimă dată înainte de a se urca în scaun. Puțin după începutul urcușului, pe când se afla la mai puțin de jumătate de kilometru deasupra Câmpiei Centrale, se răsuci și privi panorama ramană. Curând, toate acestea vor dispare, mistuite de un cuptor solar aprins de mâna omului. Ochii i se ridicară de pe câmpie și i se concentrară pe New York. Și i se păru că vede un punct negru deplasându-se pe cer.
Cu mâini tremurătoare, duse binoclul la ochi. În câteva secunde localiză punctul mărit. Schimbă rapid rezoluția binoclului și punctul se despică în trei părți, fiecare dintre ele o pasăre ridicându-se în sus, în formație, la mare depărtare. O’Toole clipi, însă imaginea nu se modifică. Pe cerul lui Rama se aflau într-adevăr trei păsări în zbor!
Bucuria îl copleși. Strigă de fericire în vreme ce urmărea păsările prin binoclu, până ce nu le mai putu distinge. Restul de treizeci de minute cât dură călătoria până la vârful scării Alfa păru o veșnicie.
Ofițerul american se urcă imediat în alt scaun și coborî iarăși pe câmpie. Dorea cu disperare să mai zărească acele păsări încă o dată. Daca aș putea cumva să le fotografiez, judecă el, decis să se întoarcă la nevoie pe țărmul oceanului, atunci aș fi în stare să dovedesc tuturor că în această lume uluitoare există și creaturi vii.