De la doi kilometri deasupra solului, O’Toole cercetă în zadar depărtările. Prea puțin deprimat de eșecul căutării sale, rămase pur și simplu ca lovit de trăznet de ceea ce văzu când lăsă jos binoclul de la ochi și se pregăti să coboare de pe scaun. Richard Wakefield și Nicole des Jardins stăteau unul lângă altul la baza liftului.
Generalul O’Toole îi îmbrățișă viguros și apoi, cu lacrimi de fericire curgându-i pe obraji, se lăsă în genunchi pe solul raman.
— Sfinte Dumnezeule, rosti el oferindu-și rugămințile tăcute, Sfinte Dumnezeule. Îți mulțumesc.
57. AL TREILEA NU E DE PRISOS
Cei trei cosmonauți discutară aprins peste o oră. Erau atîtea de povestit. Când Nicole menționă groaza care o cuprinsese la vederea lui Takagishi, mort în bârlogul octospiderului, O’Toole rămase tăcut un moment și apoi clătină din cap.
— Aici sunt multe întrebări fără răspuns, rosti el privind tavanul îndepărtat. Ești totuși răuvoitor, Rama? întrebă retoric.
Richard și Nicole lăudară curajul generalului de a nu introduce codul de activare a focoaselor nucleare. Amândoi se arătară îngroziți de ordinul COG de a distruge Rama.
— E absolut de neiertat să utilizăm arme nucleare împotriva acestei nave, afirmă Nicole. Sunt convinsă că nu ne este ostilă. Și mai cred că a manevrat să intercepteze Terra, deoarece are pentru noi un mesaj.
Richard o dojeni ușor, întrucât își bazase opinia mai degrabă pe emoții decât pe fapte.
— Poate că da, dar există o serioasă eroare de logică în această decizie de a distruge, replică ea. În prezent deținem dovezi sigure că acest vehicul a comunicat cu predecesorul său. Avem motive să credem că undeva în spațiu se găsește Rama III, probabil apropiindu-se de noi. Dacă flota ramană este potențial ostilă, atunci nu există nici o cale să scăpăm. Poate am reuși să distrugem al doilea vehicul — însă procedând astfel vom alerta mai mult ca sigur următoarea navă. Și deoarece tehnologia lor o depășește cu atât de mult pe a noastră, nu vom avea nici o șansă să supraviețuim atacului lor concentrat.
Generalul O’Toole o privi cu admirație.
— Excelent gândit. Mare păcat că n-ai fost prezentă la conferința ASI. Noi nu am luat niciodată în considerație―
— De ce nu amânăm restul discuției până după ce ne întoarcem pe Newton? întrebă brusc Richard. După ceasul meu, peste treizeci de minute se va face iarăși întuneric, și nici unul dintre noi nu va atinge până atunci vârful scării. Nu vreau să merg prin întuneric mai mult decât este necesar.
Fiecare astronaut credea că părăsește Rama pentru ultima dată. Pe măsură ce minutele zilei se scurgeau, priveau fix magnificul peisaj extraterestru topindu-se în depărtare. Pentru Nicole, sentimentul dominant era ușurarea. Precaută din fire cu speranțele de viitor, până în acest moment nu-și permisese imensa plăcere de a crede că o va mai strânge în brațe pe mult iubita ei Genevieve. Frumusețea bucolică a Beauvois-ului îi inundase mintea, în vreme ce-și imagina bucuria revederii cu tatăl și fiica ei. Și asta se va întâmpla peste nu mai mult de o săptămână ori zece zile. Ajunsă sus, abia dacă reușea să-și stăpânească entuziasmul.
Pe parcursul urcușului, Michael O’Toole își revăzu încă o dată comportamentul. Când luminile se stinseră, exact în momentul așteptat, terminase de schițat concluziile pe care avea să le comunice Pământului. Vor lua imediat legătura cu ASI, des Jardins și Wakefield vor face rezumatul explorărilor lor, iar Nicole își va expune argumentele potrivit cărora distingerea cilindrului ar constitui o acțiune «de neiertat». O’Toole era astfel pe deplin convins că ordinul lui de activare a bombelor va fi anulat.
Generalul își aprinse lanterna înainte ca scaunul-lift să ajungă la destinație. Coborî în mediul imponderabil și rămase alături de Nicole. Îl așteptară pe Richard și apoi se îndreptară spre transportorul aflat la nici o sută de metri. După ce trioul de astronauți urcă în vehicul și se pregăti să străbată învelișul raman spre Newton, fasciculul ianternei lui Wakefield căzu pe un obiect metalic voluminos, amplasat pe o latură a pasajului.
— Asta-i una din bombe? întrebă el.
Arma semăna într-adevăr cu un glonte uriaș. Ce curios, ar fi putut să aibă orice formă, socoti Nicole străbătută de un fior rece pe șira spinării. Oare ce aberație a subconștientului îi determinase pe constructori să aleagă această formă particulară?…
— Dar ce-i drăcia aia de deasupra? continuă Richard să întrebe.
Sprâncenele generalului se încruntară în vreme ce privea nefamiliarul obiect prins în fasciculul de lumină.
— Habar n-am, recunoscu el. Nu l-am mai văzut niciodată. Se dădu jos din transportor, iar Richard și Nicole îl urmară.
Generalul american se aplecă șovăitor asupra bombei și studie straniul dispozitiv fixat deasupra tastaturii numerice. Era vorba de o placă puțin mai mare decât tastatura, prinsă cu articulații de părțile laterale ale bombei. La partea inferioară a plăcii se zăreau un soi de perforatoare, ori cel puțin așa i se păru lui O’Toole. Faptul fu confirmat câteva secunde mai târziu, când unul din ele se deplasă și lovi numărul «5» pe tastatura aflată la câțiva centimetri dedesubt. «5»-ul fu urmat în succesiune rapidă de «7» și apoi de alte opt numere, înainte ca o lumină verde să indice completarea cu succes a primei serii de zece cifre.
Într-un interval de câteva secunde, aparatul introduse alte zece numere și lumina verde se aprinse iarăși. O’Toole îngheță. Dumnezeule, e codul meu! Cumva, au reușit să… Panica îi dispăru câteva clipe mai târziu când, după cea de a treia serie de zece cifre, lumina roșie se aprinse semnalizând existența unei erori.
— Pare-se, răspunse în cele din urmă generalul întrebării puse de Richard, au improvizat această metodă pentru a încerca să introducă codul în lipsa mea. Până acum nu au obținut decât primele două serii. O clipă mi-a fost teamă… O’Toole făcu o pauză, conștient de puternica emoție.
— Probabil au presupus că nu te mai întorci, opină Nicole.
— Dacă responsabili sunt într-adevăr Heilmann și Yamanaka, replică O’Toole. Nu putem exclude complet posibilitatea ca dispozitivul să fi fost plasat aici de extratereștri… sau chiar de bioți.
— Foarte puțin probabil, comentă Richard. Sistemul e mult prea grosolan.
— În orice caz, rosti O’Toole scoțând din rucsac câteva unelte pentru a deconecta aparatul, nu vreau să risc deloc.
La celălalt capăt al culoarului, astronauții descoperiră cea de a doua bombă, prevăzută cu un dispozitiv similar. Îl urmăriră executând o încercare de introducere a codului — cu același rezultat, o eroare undeva în cea de-a treia serie de cifre — apoi îl deconectară și pe acesta, după care intrară în ecluză și părăsiră Rama.
Nimeni nu îi întâmpină când puseră piciorul pe nava militară Newton. O’Toole crezu că atât Heilmann, cât și Yamanaka dormeau și se îndreptă imediat spre cabinele lor. Oricum dorea să vorbească cu amiralul între patru ochi. Dar cei doi bărbați nu se găseau înăuntru. Nu trecu mult până ce se convinseră că într-adevăr ceilalți doi cosmonauți nu se aflau nicăieri în spațiul destul de limitat al navei militare.
Cercetarea depozitului de materiale din spatele navei avu același rezultat negativ. Totuși, grupul descoperi că una dintre capsulele EVA dispăruse, fapt care ridica altă serie de întrebări. Unde puteau să plece Heilmann și Yamanaka cu naveta? Și de ce încălcaseră ordinul strict de a nu lăsa nava fără om la bord?