Câteva momente mai târziu, ea și Richard se îmbrățișau și se sărutau.
— Vine și O’Toole, îi spuse el așezându-se alături și începând fără întârziere să lucreze la barcă.
— La început, când i-am explicat că nu pot pleca fără tine, că viața pe Pământ nu ar mai fi însemnat nimic, mi-a declarat că suntem amândoi nebuni. Dar după ce am stat de vorbă și i-am explicat că avem o șansă reală de a-i avertiza pe ramani, a hotărât că mai degrabă și-ar petrece ultimele ore cu noi, decât să riște o moarte singuratecă și dureroasă în capsulă.
— Dar parcă ai zis că pentru un singur pasager călătoria n-ar pune probleme.
— Nu e foarte limpede. Programul încărcat în navetă îți dă pur și simplu coșmaruri. Se vede că a fost alcătuit în grabă. Și dealtminteri, când să fie corect verificat? O’Toole singur ar fi avut poate o șansă mai bună decât noi împreună… Dar adu-ți aminte, la sosirea pe Pământ îl așteptau probleme serioase. Curtea Marțială nu a fost o vorbă aruncată în vânt.
— Nu cred că Michael se teme de Curtea Marțială. Poate ar fi dorit să-și scutească familia, dar―
Un strigăt de la distanță o întrerupse. Generalul O’Toole le făcea semne din rover.
— Nu înțeleg. Cum de a ajuns atât de repede? Nu ați mers pe jos, nu-i așa?
Richard râse.
— Bineînțeles că nu. Am lăsat o baliză la baza liftului. După ce am ajuns la Beta și am văzut că luaseși componentele bărcii, am trimis roverul înapoi pe pilot automat.
— Minunat. Și ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ridicat pânzele în timpul suplimentar care ți-a trebuit ca să ajungi aici pe jos?
Richard privi cercetător peste marginea stâncii la carena bărcii de lângă apă.
— De fapt, ai lucrat mai bine decât mă așteptam, o tachină el. La fel de bine ai fi putut să termini peste un ceas sau două.
O apucă de mâini, în vreme ce ea încerca să-l lovească.
Generalul O’Toole era singurul marinar cu experiență dintre ei. Curând după ce atinseră jumătatea traseului, îi ceru lui Richard să aibă pregătită o vâslă, ca armă pentru situația în care perechea de rechini bioți care-i urmărea s-ar fi decis să îi atace.
— Nu e cursa de la Marblehead sau Cape, declară el privind țintă spre New York, dar în mod cert este un voiaj interesant.
Pe parcursul călătoriei, Richard încercă fără succes să o convingă pe Nicole că era improbabil ca rechinii să atace.
— La urma urmei, nu s-au sinchisit câtuși de puțin de bărcile primei expediții ramane. De mine s-au luat din cauza vreunui element special din designul noilor noastre bărci cu motor.
— Cum de ești așa de sigur? întrebă Nicole, privind neliniștită umbrele gri din apă. Și dacă n-au de gând să ne atace, atunci de ce ne urmăresc?
— Suntem o curiozitate, asta-i tot, replică Richard. Cu toate acestea, se încordă în momentul în care una dintre umbre se îndreptă brusc spre barcă. Creatura dispăru sub ei și se alătură tovarășului său de drum, pe cealaltă parte a ambarcațiunii.
— Vezi, reluă el slăbind strânsoarea vâslei. Ți-am spus că nu avem motive de neliniște.
Amarară barca pe coasta New York-ului înainte de a urca scara cea mai apropiată. Având în vedere că O’Toole nu mai pusese niciodată piciorul în oraș și că era normal să fie curios în legătură cu tot ce vedea în jur, Richard o luă înainte să lucreze pe computer, în vreme ce Nicole îi prezenta generalului pe scurt lucrurile cele mai interesante.
Până să ajungă Nicole și O’Toole în Camera Albă, Richard făcuse deja unele progrese.
— Ipoteza mea a fost corectă, spuse el la câteva secunde după ce ceilalți doi i se alăturară. Sunt destul de sigur că am acum acces la întreaga listă a senzorilor. La bord trebuie să existe un radar, ori echivalentul lui. Cât timp încerc eu să-l localizez, ce-ar fi ca voi să alcătuiți o diagramă pentru transmiterea avertismentului nostru. Țineți minte, să fie simplu. Probabil nu dispunem de mai mult de douăzeci și patru de ore până la sosirea primelor rachete.
Douăzeci și patru de ore, cugetă Nicole. Încă o zi. Se uită la Richard, adâncit în lucru în fața tastaturii, și la generalul O’Toole, care analiza câteva dintre obiectele negre încă împrăștiate într-unul din colțuri. Sentimentele ei de afecțiune pentru cei doi bărbați fură repede înlocuite de un fior de teamă. Realitatea precarei lor situații o copleși. Vom muri oare mâine cu toții? își puse întrebarea.
61. NAVĂ ÎN PERICOL
— N-ar trebui să fim surprinși, declară fără nici un pic de emoție Richard. Toți trei stăteau în fața ecranului negru. Ne așteptam la asta.
— Însă speram să fie altfel, interveni O’Toole. Uneori te deprimă să afli că ai avut dreptate.
— Ești sigur, Richard, că fiecare spot luminos reprezintă un obiect din spațiu?
— Nu am nici o îndoială. Cu certitudine privim transmisia unui senzor. Și uitați-vă, am să vă arăt cum se schimbă cadrele. Richard apelă pe ecran conturul unui cilindru, categoric Rama, situat în centrul unor cercuri concentrice. Atinse apoi tastatura, iar pe ecran grafica se puse în mișcare. Cilindrul deveni tot mai mic, până se contractă într-un punct. Mărimea cercurilor concentrice din jurul cilindrului se reduse și ea, iar la marginea ecranului apărură altele noi. În cele din urmă, în partea dreaptă a cadrului se ivi un grup de puncte, șaisprezece în total.
— Dar de unde știi că sunt rachete? întrebă Nicole, indicând punctele cu degetul.
— Nu știu. În schimb e limpede că e vorba de obiecte zburând pe o linie dreaptă, între Rama și Pământ. S-ar putea să fie emisari de pace, dar am serioase îndoieli.
— Cât timp? întrebă O’Toole.
— Greu de spus cu exactitate, explică Richard după o pauză. Aș estima prima lovitură după optsprezece sau douăzeci de ore. Sunt împrăștiate pe o rază mai mare decât m-am așteptat. Dacă le urmărim poziția vreme de un ceas sau două, vom obține o evaluare mai precisă a momentului de impact.
Generalul O’Toole fluieră, rămase pe gânduri câteva secunde, apoi vorbi:
— Înainte de a încerca să-i comunicăm acestei nave că e pe punctul să suporte un atac nuclear, vrei să-mi răspunzi la o întrebare simplă?
— Dacă pot.
— Ce te face să crezi că Rama se poate proteja împotriva lui, chiar dacă vom fi în stare să-i transmitem avertismentul?
Urmă o tăcere prelungă.
— Îți amintești, Michael, când cu aproape un an în urmă zburam împreună de la Londra la Tokyo și am început să discutăm despre religie?
— Atunci când îl citeam pe Eusebius?
— Așa cred. Îmi povesteai despre istoria timpurie a creștinismului… Oricum, chiar la mijlocul discuției, te-am întrebat brusc de ce crezi în Dumnezeu. Îți amintești ce mi-ai răspuns?
— Desigur, replică O’Toole. Este același răspuns pe care l-am dat fiului meu mai mare când la optsprezece ani s-a declarat ateu convins.
— Răspunsul dat atunci în avion explică perfect atitudinea mea vizavi de situația noastră de acum. Știm că Rama e foarte avansat din punct de vedere tehnologic. Cu siguranță cei care l-au proiectat s-au gândit la eventualitatea unei acțiuni ostile… Cine știe, poate că are un sistem puternic de propulsie pe care încă nu l-am descoperit și va fi astfel capabil să manevreze dincolo de traiectoria rachetelor. Pariez că―
— Îmi dați voie să vă întrerup? interveni Nicole. N-am fost cu voi în avion. Cum a răspuns Michael la întrebarea ta?