— Este imposibil, exclamă exasperat Richard când Nicole și O’Toole insistară amândoi că mesajul n-ar fi fost complet dacă nu indica cumva temperatura exploziei, magnitudinea șocului și a radiațiilor. De ce nu menționăm pur și simplu cantitatea de material fisionabil? Ramanii trebuie să fie excepționali la fizică. Pot calcula singuri întinderea exploziei și ceilalți parametri.
Timpul se scurgea și cu toții deveneau tot mai obosiți. În final, generalul O’Toole fu răpus de oboseală și la insistențele lui Nicole acceptă să se culce. Datele biometrice indicau că inima lui era supusă unui stress intens. Chiar Richard dormi vreo nouăzeci de minute. Doar Nicole nu-și permise luxul de a se odihni. Era hotărâtă să găsească o modalitate de a reprezenta grafic puterea distructivă a armelor.
Când bărbații se treziră, Nicole îi convinse să adauge celui de al doilea segment o scurtă secțiune suplimentară, care să prezinte ce s-ar întâmpla cu un oraș sau o pădure de pe Pământ dacă o bombă de o megatonă exploda în apropiere. Ca aceste imagini să aibă sens, Richard fu nevoit să-și dezvolte glosarul inițial, unde definise cu precizie matematică elementele chimice și simbolurile lor, pentru a include o serie de unități de măsură a mărimii.
— Dacă înțeleg și asta, mormăi în vreme ce desena gradații scalei plasată lângă copaci și clădiri, atunci sunt mai deștepți decât i-am considerat eu.
În cele din urmă, mesajul fu terminat și memorat. Revăzură încă o dată întregul avertisment și făcură ultimele corecții.
— Dintre comenzile pe care nu am reușit să le înțeleg, există cinci ce bănui că fac legătura cu un nivel superior, explică Richard. Desigur, este doar o presupunere, însă cred că una logică. Voi transmite mesajul de cinci ori, folosind de fiecare dată una dintre aceste comenzi speciale, în speranța că el va ajunge cumva la computerul central.
În timp ce el introducea comenzile necesare, Nicole și generalul O’Toole ieșiră să facă o plimbare. Urcară treptele și hoinăriră printre zgârie-norii din New York.
— Tu chiar crezi că am fost destinați să urcăm la bordul lui Rama și să descoperim Camera Albă, nu-i așa?
— Da, răspunse Nicole.
— Dar cu ce scop? întrebă generalul. Dacă ramanii doreau să ia contact cu noi, de ce au recurs la un procedeu atât de complicat? De ce riscă să le interpretăm greșit intenția?
— Nu știu. Poate ne testează într-un fel sau altul. Să descopere cum suntem în realitate.
— Dumnezeule, replică O’Toole, ce idee groaznică. Am putea fi catalogați drept creaturile care lansează atacuri nucleare împotriva oaspeților.
— Exact.
Nicole îi arătă lui O’Toole hambarul cu gropi, plasa din care salvase avianul, uluitoarele poliedre și intrările în celelalte adăposturi. Era foarte obosită, dar știa că nu va dormi până ce nu se rezolva totul.
— Ne întoarcem? propuse O’Toole după ce verificaseră că la țărmul Oceanului Cilindric ambarcațiunea cu pânze rămăsese intactă, acolo unde o lăsaseră.
— În regulă, răspunse Nicole epuizată. Își verifică ceasul. Mai erau exact trei ore și optsprezece minute până ce prima rachetă avea să lovească Rama.
62. ULTIMA ORĂ
Cinci minute nimeni nu spuse nimic. Fiecare din cei trei astronauți se cufundase în propria sa lume interioară, conștient că prima dintre rachete se găsea la mai puțin de o oră distanță, Richard trecu grăbit în revistă imaginile luate de senzori, căutând zadarnic un semn că Rama își lua măsuri de protecție.
— La naiba, murmură privind din nou un cadru radar, care arăta racheta din frunte apropiindu-se tot mai mult.
Richard se îndreptă spre colțul unde se ghemuise Nicole.
— Probabil am dat greș, spuse el calm. Nu s-a schimbat nimic.
Nicole își frecă ochii.
— Aș vrea să nu fi fost atât de obosită. Poate că atunci am fi făcut ceva mai interesant în ultimele noastre cincizeci de minute. Zâmbi amar. Acum știu cum trebuie să te simți în celuia condamnaților la moarte.
Generalul O’Toole se apropie din cealaltă parte a camerei. În mâna stângă ținea două din mingile mici și negre.
— Știți, zise el, m-am întrebat adesea ce aș face dacă mi s-ar spune că mai am doar un timp finit și scurt de trăit. Iată-mă în această situație acum, iar mintea mea se concentrează asupra unui singur lucru.
— Care anume? întrebă Nicole.
— A fost vreunul din voi botezat? întrebă el cu titlu de încercare.
— Ceeee? exclamă Richard cu un hohot de râs.
— Am bănuit eu că nu. Dar tu, Nicole?
— Nu, Michael, răspunse ea. Catolicismul tatălui meu a fost mai degrabă o tradiție decât un ceremonial religios.
— Ei bine, insistă generalul, mă ofer să vă botez pe amândoi.
— Aici? Acum? exclamă un Wakefield uluit. Mă înșeală urechile, Nikki, sau acest domn ne sugerează să ne petrecem ultima oră primind botezul?
— Nu ne va lua―
— De ce nu, Richard? îl întrerupse Nicole pe O’Toole. Se ridică cu un zâmbet strălucitor întipărit pe față. Ce altceva avem de făcut? Și la naiba, e cu mult mai bine decât să ședem aici cu figuri morbide, așteptând mingea de foc.
Richard chicoti.
— Minunat! se entuziasmă el. Eu, Richard Wakefield, ateu convins, sunt pe cale să fiu botezat într-o navă spațială extraterestră, în ultimele momente ale vieții. Îmi place!
— Amintește-ți ce a scris Pascal, îl tachină Nicole.
— Ah, da. O matrice simplă de la unul din marii gânditori ai lumii: «S-ar putea să existe sau nu un Dumnezeu; aș putea sau nu să cred în El. Singurul mod în care aș pierde e acela dacă El există, iar eu nu cred. Prin urmare, voi crede pentru a-mi minimaliza riscul». Chicoti: Dar nu am fost de acord să cred în Dumnezeu, ci doar să fiu botezat.
— Așadar accepți, rosti Nicole.
— De ce nu? repetă el replica ei anterioară. Poate că așa nu voi fi nevoit să rămân între două lumi, alături de păgânii cei virtuoși și de copiii nebotezați.
Se uită la O’Toole și rânji.
— În regulă, generale, ai tăi suntem. Fă-ți treaba.
— Ascultă cu atenție, TB, spuse Richard. Ești probabil singurul robot care a stat în buzunarul unui muritor primind botezul.
Nicole îl înghionti. Generalul O’Toole mai așteptă răbdător câteva momente, apoi începu ceremonia.
La insistențele lui Richard, părăsiră adăpostul și urcară în piața descoperită. Dorise să aibă «cerul lui Rama deasupra capului» și nimeni nu avusese nimic de obiectat. Nicole merse până la Oceanul Cilindric să umple un bidon cu apă, în vreme ce Michael O’Toole își termina pregătirile. Generalul american lua actul foarte în serios, și aparent zeflemelile lui Richard nu îl supărau.
Cei doi îngenuncheară înaintea lui O’Toole. Acesta îl stropi pe bărbat cu apă pe cap.
— Richard Colin Wakefield, te botez în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
După ce O’Toole termină botezul lui Nicole în același mod simplu, Richard se ridică în picioare și zâmbi.
— Nu mă simt câtuși de puțin diferit, declară el. Sunt exact ca mai înainte, speriat până-n măduva oaselor la gândul că peste treizeci de minute urmează să mor.
Generalul O’Toole nu se mișcase din loc.
— Richard, pot să te rog să mai îngenunchezi o dată? Aș vrea să rostesc o scurtă rugăciune.
— Ce-i asta? întâi un botez, apoi o rugăciune?
Nicole îi aruncă o privire, rugându-l din ochi să accepte.
— Bine, bine, mormăi el. Bănuiesc că trebuie să merg până la capăt.
— Dumnezeule Atotputernic, te rugăm ascultă-ne, spuse generalul cu voce puternică. Îngenunchease la rândul lui, cu ochii închiși și mâinile împreunate. Ne-am adunat aici în cea care ar putea să fie ultima noastră oră de viață, să-Ți aducem Ție mulțumire. Te rugăm să ne luminezi pe noi, dacă va fi să trăim, iar dacă asta-i voia Ta, cruță-ne de o moarte dureroasă și oribilă. Dacă este să murim, Te rugăm să ne accepți în regatul Tau ceresc. Amin.