Generalul O’Toole se opri doar un moment, apoi începu să recite Tatăl Nostru. După ce rosti «’Tatăl nostru, care ești în ceruri, Sfințească-se numele Tău…», luminile din navă se stinseră brusc. Se terminase încă o zi. Richard și Nicole așteptară respectuoși ca prietenul lor să sfârșească rugăciunea înainte de a-și aprinde lanternele.
Nicole îi mulțumi generalului și-l îmbrățișă ușor.
— Ei bine, asta-i, zise nervos Richard. Încă douăzeci și șapte de minute, iar numărătoarea inversă continuă. Am avut un botez și o rugăciune. Ce facem acum? Are cineva vreo idee pentru o ultimă, și într-adevăr ultimă, distracție? Să cântăm? Să dansăm? Să jucăm un anume joc?
— Eu prefer să rămân aici singur, să-mi întâmpin moartea în meditație și rugăciune, declară solemn generalul. Bănuiesc că și voi doi vreți să fiți singuri.
— Bine, Nikki, o invită Richard. Unde dorești să împărțim ultimul sărut? Pe țărmul Oceanului Cilindric sau în Camera Albă?
Nicole nu dormise de treizeci și două de ore și era absolut epuizată. Se rezemă de Richard și închise ochii. În același moment, întunericul nopții ramane fu străpuns de fulgere de lumină.
— Ce se întâmpiă? întrebă neliniștit O’Toole.
— Trebuie să fie coarnele, răspunse agitai Richard. Haideți să mergem.
Alergară spre marginea de sud a insulei și priviră cercetător spre structurile masive, enigmatice, ale Emisferei Sudice. Filamente de lumină țâșneau între perechi diferite ale celor șase vârfuri din jurul marelui monolit central. Arcurile galbene păreau să sfârâie în aer, ondulându-se lent înainte și înapoi în zona de mijloc, în vreme ce rămâneau mereu conectate la unul din capete de vârfurile mai mici. Pocnete îndepărtate însoțeau acest spectacol uluitor.
— Extraordinar, spuse O’Toole, copleșit. Absolut extraordinar.
— Așadar Rama intenționează să manevreze. Richard abia dacă reușea să se stăpânească. O îmbrățișă pe Nicole, apoi pe O’Toole, pentru ca în final să o sărute pe Nicole pe buze. Uraaa! țipă el dansând de-a lungul zidului.
— Dar Richard, strigă Nicole, nu e prea târziu? Cum ar putea Rama să evite rachetele într-un interval așa de scurt?
Richard alergă înapoi la colegii săi.
— Ai dreptate, spuse gâfâind. Și blestematele alea de rachete trebuie să aibă oricum sistem terminal de ghidare. Începu iarăși să fugă, de astă dată îndreptându-se înapoi spre piață.
— Mă duc să privesc pe radar.
Nicole aruncă o privire generalului.
— Vin, zise acesta. Însă am alergat destul pentru o zi. Vreau să mai privesc acest spectacol câteva clipe. Luați-o înainte.
Nicole îl așteptă. În timp ce mergeau grăbiți spre piață, generalul îi mulțumi deoarece îi permisese să o boteze.
— Nu fi prost, eu sunt cea care trebuie să-ți mulțumesc, replică ea. Îi puse mâna pe umăr. Nu botezul în sine a fost atât de important, continuă să reflecteze ea. Era limpede că erai îngrijorat de soarta sufletelor noastre. Am fost de acord pentru a-ți dovedi afecțiunea noastră. Nicole zâmbi în sinea ei. Cel puțin, acesta cred c-a fost motivul…
Terenul de sub ei începu să se zguduie violent, iar O’Toole se opri, pe moment înfricoșat.
— Se pare că la fel s-au petrecut lucrurile pe parcursul ultimei manevre, numai că atunci eu una zăceam lipsită de cunoștință pe fundul gropii, spuse Nicole luându-l de mână și menținându-și astfel echilibrul.
— Atunci spectacolul de lumini n-a fost decât un preludiu?
— Probabil. De aceea era Richard așa de bine dispus.
Abia deschiseseră capacul adăpostului când Richard țâșni pe scări în sus.
— Au făcut-o! exclamă el. Au reușit!
O’Toole și Nicole îl priviră țintă, pe măsură ce el își recăpăta răsuflarea.
— Au desfășurat un soi de plasă — nu știu exact ce e — groasă de vreo șase sau opt sute de metri, de jur împrejurul navei. Veniți! Se răsuci năpustindu-se în jos, sărind câte trei trepte odată.
În ciuda oboselii, Nicole răspunse entuziasmului său cu un ultim șuvoi de adrenalină. Alergă în josul scărilor după Richard, către Camera Albă. Bărbatul stătea în fața ecranului negru, comutând încontinuu de la imaginea exterioară, care înfățișa noul material din jurul vehiculului, la cea radar indicând apropierea rachetelor.
— Înseamnă că ne-au înțeles mesajul, îi spuse lui Nicole ridicând-o în brațe, sărutând-o și rotind-o în aer. Am reușit, scumpa mea! Mulțumesc, oh, mulțumesc.
Nicole era la rândul ei tulburată, dar nu fusese încă convinsă că acțiunea ramanilor avea să preîntâmpine distrugerea navei. După ce O’Toole intră înăuntru, iar Richard îi explică ce se vedea pe ecran, mai rămăseseră doar nouă minute. Nicole simțea crampe cumplite în stomac. Terenul continua să se zguduie, pe măsură ce Rama își continua manevra.
Rachetele nucleare erau dotate fără îndoială cu sisteme automate de ghidaj deoarece, în pofida faptului că Rama își modifica în mod limpede traiectoria, ele continuau să se apropie în linie dreaptă. Radarul arăta că cei șaisprezece atacatori se găseau împrăștiați pe o rază mare. Momentele de impact se întindeau în timp pe mai puțin de o oră.
Activitatea frenetică a lui Richard spori în intensitate. Pășea ca turbat prin încăpere. La un moment dat îl scoase pe TB din buzunar, îl așeză pe podea și începu să-i vorbească rapid, ca și cum micul robot era prietenul său cel mai apropiat. Ce spunea abia dacă suna inteligibil. Acum îi cerea să se pregătească pentru explozie, o secundă mai târziu îi explica cum Rama va evita ca prin miracol impactul iminent.
Generalul O’Toole încerca să rămână calm, însă acest lucru era imposibil cu un Richard zburând prin încăpere ca un diavol tasmanian. Începu să-i spună ceva, dar se răzgândi și ieși afară pe coridor în căutarea liniștii.
În timpul unuia din scurtele momente când ședea nemișcat, Nicole se apropie de Richard și îl prinse de mână.
— Dragul meu, relaxează-te. Noi nu putem face nimic.
Richard își privi o clipă prietena și iubita, apoi o cuprinse în brațe. O sărută pătimaș, apoi se așeză pe podeaua care vibra, trăgând-o după el.
— Mi-e frică, Nicole, spuse tremurând. Mi-e frică cu adevărat. Nu suport gândul să nu pot face nimic.
— Și mie mi-e teamă, replică ea blând, ținându-l strâns de mână. La fel îi este lui Michael.
— Dar nici unul din voi nu va purtați ca atare. Mă simt ca un idiot, învârtindu-mă aici ca tigrul din Winnie Pooh.
— Fiecare înfruntă moartea într-un mod diferit, spuse Nicole. Tuturor ne este teamă, numai că fiecare o trăim altfel.
Richard se calma. Aruncă o privire monitorului, apoi își privi ceasul.
— Încă trei minute până la primul impact.
Nicole îl mângâie pe obraji și îl sărută ușor pe buze.
— Te iubesc, Richard Wakefield, declară ea.
— Și eu te iubesc, răspunse el.
Ședeau amândoi pe podea, ținându-se liniștiți de mâini și privind ecranul negru, când prima rachetă atinse marginea rețelei compacte din jurul lui Rama. Generalul O’Toole se afla în spatele lor în ușă — revenise în încăpere treizeci de secunde mai devreme. În momentul în care racheta făcu contact, rețeaua din punctul respectiv cedă întinzându-se, atenuând lovitura dar permițând rachetei să pătrundă mai adânc în plasă. Simultan, alte porțiuni ale rețelei se înfășurară rapid în jurul ei, construind un soi de cocon cu o viteză uimitoare. Totul se sfârși într-o fracțiune de secundă. Racheta se găsea la circa două sute de metri de învelișul exterior al lui Rama când detonă focosul nuclear. Rețeaua zbură puțin în lături, dar în interiorul Camerei Albe șocul de-abia dacă se simți.