În vreme ce avionul se pregătea de aterizare, Nicole se gândea la motivul neașteptatei călătorii efectuate în celălalt capăt al lumii. Cu numai douăzeci și patru de ore în urmă se hotărâse să-și petreacă ziua în preajma casei, după o dimineață de lucru la birou și în așteptarea exercițiilor de limbi străine cu Genevieve, din cursul după amiezii. Era debutul perioadei de vacanță a astronauților și, exceptând acea petrecere stupidă de la Roma la sfârșitul anului, Nicole putea să se considere în principiu liberă până pe 8 ianuarie, când trebuia să se prezinte pe OTJ-3. Însă în dimineața următoare, pe când se afla în biroul ei studiind înregistrările de rutină de pe parcursul simulărilor finale, Nicole descoperise un fenomen curios. Cerceta datele referitoare la tensiunea arterială și la funcționarea inimii lui Richard Wakefield la un test de gravitație variabilă și nu înțelegea motivul unei anumite creșteri a pulsului acestuia. Se hotărâse atunci să compare aceste date cu cele conținute în fișa corespunzătoare a doctorului Takagishi, angajat în momentul apariției reacției neobișnuite în aceeași activitate fizică susținută de Richard.
Ceea ce descoperise examinând o mulțime de informații referitoare la activitatea cardiacă a lui Takagishi constituise o surpriză mult mai mare. Mișcările diastolice erau vădit anormale, chiar patologice. Dar sonda nu-i avertizase și nu declanșase sistemul de alarmă. Ce se petrecea? Detectase oare un defect în sistemul lui Hakamatsu?
O oră de activitate detectivistică avu ca rezultat identificarea altor ciudățenii. În timpul exercițiilor simulate, întâmplarea se repetase în patru momente distincte. Comportarea anormală era rară și intermitentă. Uneori, diastola extrem de lungă, amintind de o problemă a valvulei la alimentarea inimii cu sânge, nu apărea decât după un interval de treizeci și opt de ore. Totuși, faptul că fusese înregistrată de patru ori indica fără dubiu o anomalie clară.
Nu datele în sine o deranjau însă pe Nicole, ci eșecul sistemului de monitorizare de a da alarma în cazul extrem de limpede al unei disfuncționalități evidente. Continuă să aprofundeze problema și studie cu râvnă dosarul medical al lui Takagishi — în special rapoartele cardiologice. Nu găsi nici urmă de referire la o anormalitate, așa că încercă să se convingă singură că la mijloc intervenise doar o greșeală a senzorului, și nu o problemă medicală.
Așadar, dacă sistemul ar fi funcționat corect, socotise ea, începutul diastolei lungi ar fi trebuit imediat să declanșeze alarma, valoarea ei înscriindu-se în afara limitei tolerabile. Dar asta nu s-a întâmplat. Nici prima dată, nici ulterior. Să fie vorba de o dublă eroare? Și dacă da, atunci cum de reușește dispozitivul să treacă peste auto-test?
Întâi Nicole se gândise să-i telefoneze unui asistent de la biroul de științe biologice al Agenției, însă amintindu-și că cei de la ASI se aflau în vacanță, decisese să-l sune chiar pe doctorul Hakamatsu în Japonia. Telefonul o ului complet. Specialistul îi replicase răspicat că fenomenul observat trebuia să fie caracteristic pacientului, întrucât nici o combinație de erori sau avarii ale componentelor nu ar fi putut să producă rezultate atât de stranii.
— Și atunci de ce nu a apărut nimic în fișierul de avertizare? îl întrebase ea pe proiectantul japonez.
— Deoarece nu au fost depășite limitele fixate, răspunsese acesta sigur de sine. Dintr-un motiv sau altul, pentru acest cosmonaut s-au stabilit niște plaje de toleranță foarte largi. I-ai cercetat dosarul medical?
Mai târziu pe parcursul conversației, când Nicole îi spusese doctorului Hakamatsu că datele proveniseră de fapt de la sondele implantate în trupul unui compatriot de-al său, astronautul și omul de știință Takagishi, de obicei reținutul inginer aproape că strigase în telefon:
— Minunat, declarase el, atunci voi rezolva misterul într-o clipă. Voi lua legătura cu Takagishi-san la Universitatea Kyoto și îți comunic ce-am aflat.
După trei ore, monitorul lui Nicole dezvăluia fața sumbră a doctorului Shigeru Takagishi.
— Madame des Jardins, începuse el cu politețe, înțeleg că ați discutat cu Hakamatsu-san despre datele mele biometrice din timpul simulărilor. Vreți să fiți atât de bună să-mi spuneți ce-ați descoperit?
Nicole îi oferise toate informațiile, neascunzându-i nimic și exprimându-și convingerea personală că sursa ciudatelor înregistrări trebuia să fi fost fără îndoială o defecțiune a sondei.
O lungă tăcere urmase explicațiilor lui Nicole. În cele din urmă, vocea îngrijorată a savantului japonez se auzise iarăși:
— Hakamatsu-san m-a vizitat aici la universitate și a verificat sonda din corpul meu. Va declara că n-a găsit nimic în neregulă cu echipamentul electronic. Takagishi făcuse o pauză, părând adâncit în gânduri. Madame des Jardins, reluase după câteva secunde, doresc să vă solicit o mare favoare. O problemă de importanță extremă pentru mine. Aveți vreo posibilitate să veniți în Japonia, în viitorul apropiat? Aș dori să vă vorbesc personal și să vă explic ceva care ar putea fi legat de aceste date biometrice anormale.
Gravitatea chipului lui Takagishi o determinase pe Nicole să nu-i interpreteze greșit cererea și nici să i-o ignore. Era evident că omul îi implora ajutorul. Fără a mai pune alte întrebări, acceptase imediat. Câteva minute mai târziu rezervase un loc la zborul de noapte, pe ruta Paris-Osaka.
— N-a fost bombardat niciodată în timpul marelui război cu America, spuse Takagishi arătând cu mâinile spre orașul Kyoto desfășurat sub ei, și aproape că n-a suferit nici o stricăciune în timpul celor șapte luni cât l-au ținut sub ocupație răzvrătiții, în 2141. Recunosc că sunt subiectiv, dar pentru mine Kyoto este cel mai frumos oraș din lume, rosti el zâmbind.
— Mulți din compatrioții mei cred la fel despre Paris, răspunse Nicole. Își strânse mai bine haina în jurul corpului, Aerul era rece și umed de parcă urma să ningă din clipă-n clipă. Se întreba când se va hotărî colegul ei să abordeze problema care o adusese aici. Nu zburase cinci mii de mile ca să admire panorama orașului, chiar dacă trebuia să admită că acest templu Kiyomizu, plasat între copaci pe o colină ce domina orașul, reprezenta cu siguranță o priveliște magnifică.
— Ce-ar fi să servim un ceai? zise Takagishi conducând-o spre una din numeroasele ceainării amplasate lângă partea centrală a vechiului templu budist. Acum îmi va spune despre ce e vorba, opină Nicole înăbușindu-și un căscat. Takagishi o întâmpinase la hotel și-i sugerase să ia masa și să tragă un pui de somn mai înainte. Bărbatul revenise la ora trei și o condusese spre templu.
Turnă un ceai dens japonez în două cești și așteptă ca Nicole să ia o înghițitură dintr-al său. Lichidul fierbinte îi încălzi gura, deși gustul amărui nu-i plăcu deloc.
— Doamnă, începu Takagishi, vă întrebați fără îndoială de ce v-am cerut să veniți până în Japonia, într-un răstimp atât de scurt. Vedeți dumneavoastră…, continuă el rar, cu o voce vibrantă, de când mă știu am visat că poate o altă navă ramană se va întoarce cât sunt încă în viață. Pe întreaga durată a studiilor universitare și în mulții ani de cercetări care au urmat după aceea, m-am pregătit pentru un singur eveniment: întoarcerea ramanilor. În dimineața lui martie 2197, când Alastair Moore mi-a telefonat să-mi spună că ultimele imagini ale lui Excalibur indicau sosirea unui vizitator extraterestru, aproape că am sărit în sus de bucurie. Mi-am dat seama imediat că ASI va pregăti o misiune în scopul vizitării navei. Am hotărât să devin membru al acestui echipaj.