Nicole, care-l ascultase conștiincios pe Takagishi aproape o oră, își concentră pe moment atenția asupra celor trei călugări ce urcau scările cu hotărâre. Ochii lor sunt atât de senini, medită ea. Viețile lor libere de orice contradicție. O idee fixă poate constitui o virtute, poate ușura răspunsurile. O clipă fu invidioasă pe acei călugări și pe existența lor bine ordonată. Se întrebă cum ar fi rezolvat ei dilema pusă de doctorul Takagishi. Nu e unul din ofițerii spațiali, al căror rol este absolut critic pentru succesul misiunii. Și într-un anume fel are dreptate. Doctorii comisiei au fost prea stricți. N-ar fi trebuit niciodată să-l descalifice pe Alain. Ar fi o rușine dacă…
— Daijobu, zise ea înainte ca el să termine ce avea de spus. Merg cu dumneavoastră să-l văd pe doctor și dacă nu găsesc nimic care să mă deranjeze, iau întregul dosar acasă să-l citesc. Fața lui Takagishi se lumină. Dar vă avertizez, adăugă ea, dacă descopăr în dosar cel mai mic lucru îndoielnic, ori dacă am indicii că ați ascuns vreo informație, atunci vă voi cere să demisionați numaidecât.
— Mulțumesc, vă mulțumesc foarte mult, replică doctorul Takagishi, ridicându-se și aplecându-se în fața colegei sale. Mulțumesc foarte mult, repetă el.
10. COSMONAUTUL ȘI PAPA
Generalul O’Toole nu reușise să doarmă decât maximum două ore, emoția și întârzierea produsă de avionul cu reacție ținându-i trează mintea întreaga noapte. Studiase frumoasele și bucolicele picturi murale de pe peretele opus patului din camera de hotel și numărase toate animalele de două ori. Din păcate, rămăsese la fel de treaz și după terminarea ambelor numărători.
Respiră adânc, sperând să se relaxeze. De ce sunt atât de nervos? E doar un om ca toți ceilalți de pe Pământ. Ei bine, nu e chiar așa. O’Toole se așeză drept în scaun și zâmbi. Era zece dimineața și se afla într-o mică anticameră a Vaticanului. Urma să aibă o audiență privată cu Locțiitorul lui Hristos pe Pământ, Papa Ioan-Paul al V-lea.
În copilărie, Michael O’Toole visase adeseori să devină într-o bună zi primul Papă nord-american. «Papa Michael» — așa se autointitulase el în lungile după amiezi de duminică, pe când își studia catehismul. Pe măsură ce repeta iarăși și iarăși cuvintele lecțiilor, se și închipuia — după vreo cincizeci de ani — purtând veșmintele și inelul papal, celebrând mese pentru mii de oameni adunați în marile biserici și stadioane ale lumii, redând speranța celor săraci, năpăstuiți, și deznădăjduiți, arătându-le felul în care Dumnezeu îi poate călăuzi spre o viață mai bună.
În tinerețe, lui Michael O’Toole îi plăcuse să învețe; trei subiecte îl intrigaseră în mod special. Nu se sătura niciodată să citească despre religie, istorie și fizică. Mintea sa isteață găsea întotdeauna un mijloc de a face legătura între cele trei discipline. Nu-i păsa defel că epistemologiile religiei și ale fizicii erau diametral opuse. Michael O’Toole nu avea nici o dificultate în a recunoaște ce întrebări ale vieții trebuiau explicate prin legile fizicii și care prin canoanele religiei.
Toate aceste subiecte scolastice se contopeau în studiul creației. La urma urmei, creația constituia începutul tuturor lucrurilor — inclusiv al religiei, istoriei și fizicii. Cum a avut ea loc? A fost Dumnezeu prezent, asemeni poate unui arbitru, în momentul formării universului, cu optsprezece miliarde de ani înainte? Nu El a fost acela ce a furnizat impulsul primordial pentru explozia cataclismică cunoscută sub numele de Big Bang, generând materia din energie? Nu El a prevăzut că atomii originali și primitivi de hidrogen se vor contopi în uriași nori de gaz, comprimându-se apoi sub efectul gravitației, pentru a deveni stele, unde se vor naște elementele chimice de bază ale vieții?
Iar pe mine nu m-a părăsit niciodată fascinația creației, își spuse în gând O’Toole în vreme ce aștepta audiența papală. Cum s-a întâmplat totul? Care-i semnificația acelei particulare succesiuni a evenimentelor? Își aduse aminte de întrebările puse preoților pe când era adolescent. Probabil am decis să nu devin preot, pentru că astfel mi s-ar fi limitat accesul la adevărul științific. Biserica n-a fost niciodată atât de îngăduitoare precum sunt eu cu aparentele incompatibilități dintre Dumnezeu și Einstein.
Cu o seară înainte, un preot american de la Departamentul de Afaceri Externe al Vaticanului îl așteptase la hotel. După prezentare, se scuzase că nu îi răspunsese la scrisoarea expediată în noiembrie, din Boston. Ar fi «ușurat fără îndoială întregul proces» — remarcă în treacăt preotul — dacă ar fi menționat atunci că era vorba de acel O’Toole, cosmonaut al misiunii Newton. Cu toate acestea, continuă prelatul, totul se aranjase și Sfântul Părinte se arătase încântat să-l primească în dimineața următoare.
Generalul american se ridică instinctiv în momentul deschiderii ușii de la biroul papal. Preotul care-l vizitase cu o seară înainte pe O’Toole păși grăbit în cameră, părând nervos, și-i strânse repede mâna generalului. Amândoi aruncară o privire spre cadrul ușii unde papa, în obișnuitele sale veșminte albe, tocmai termina o conversație cu un colaborator apropiat. Cu un zâmbet plăcut întipărit pe față, Ioan Paul al V-lea intră în anticameră și-i întinse mâna lui O’Toole. Automat, astronautul se lăsă într-un genunchi și sărută inelul; papal.
— Sfinte Părinte, murmură el, uluit de bătaia nebunească a propriei inimi, mulțumesc că m-ați primit. E cu adevărat o mare onoare pentru mine,
— Și pentru mine, replică papa într-o engleză cu ușor accent. Am urmărit cu mare interes activitatea dumneavoastră și a colegilor dumneavoastră.
Făcu un gest și generalul american îl urmă pe conducătorul bisericii într-o încăpere largă, cu tavan înalt. Un birou masiv, dintr-un lemn negru, se întindea pe o latură a camerei sub un portret în mărime naturală al lui Ioan Paul al IV-lea, omul care devenise papă în zilele întunecate ale Marelui Haos și asigurase lumii și bisericii douăzeci de ani de conducere inspirată și energică. Talentatul venezuelean, poet și istoric, demonstrase lumii între 2139 și 2158 ce forță pozitivă poate reprezenta o biserică bine organizată, într-un moment în care practic toate instituțiile se prăbușeau, nefiind capabile să ajute masele rătăcite de oameni.
Pontiful se așeză pe o sofa, invitându-l cu un gest pe O’Toole să ia loc alături. Preotul american părăsise încăperea.
În fața generalului și a papei se aflau marile ferestre deschise pe un balcon suspendat la vreo douăzeci de picioare deasupra grădinilor Vaticanului. În depărtare se vedea Muzeul Vaticanului, unde O’Toole își petrecuse după amiaza precedentă.
— Ați menționat în scrisoare, începu Sfântul Părinte fără a se folosi de nici un fel de notițe, că există o serie de «probleme teologice» pe care doriți să le discutați cu mine. Bănuiesc că sunt legate de misiunea dumneavoastră.
O’Toole îl privi pe spaniolul de șaptezeci de ani, conducătorul spiritual al unui miliard de catolici. Pielea papei era măslinie, trăsăturile ascuțite, părul des și negru de odinioară devenise astăzi în cea mai mare parte sur. Ochii castanii priveau blând și limpede. Cu siguranță că nu irosește nici o clipă din timpul său, gândi generalul, aducându-și aminte de un articol dintr-o revistă catolică, în care unul din cei mai importanți cardinali ai Vaticanului îl lăuda pe Ioan Paul al V-lea pentru eficiența sa managerială.