— Câtuși de puțin, replică Pierre. Ba cred că-i tocmai potrivită pentru tipul ăsta de petreceri extravagante. Dacă va fi ca cele la care obișnuiam eu să mă duc, atunci fiecare femeie va purta rochia și bijuteriile cele mai scumpe și mai aiurite. Vei ieși în evidență îmbrăcată așa, «simplu», în alb și negru. În special cu părul desfăcut. Arăți perfect.
— Mulțumesc, spuse Nicole. Chiar dacă te știu subiectiv, tot îmi place să-ți ascult complimentele. Privi spre tatăl și fiica ei, cele mai apropiate ființe pe care le avea de șapte ani încoace. Sunt cu adevărat neliniștită. Nu cred că am să mă simt așa nici în ziua când voi ajunge pe Rama. Întotdeauna mă simt ca un pește pe uscat la asemenea baluri simandicoase, iar astăzi am un presentiment inexplicabil. Îți aduci aminte, Papa, felul cum m-am simțit fetiță fiind, cu o zi înainte să ne moară câinele?
Tatăl ei deveni serios.
— Atunci poate ar fi bine să rămâi la hotel. Prea multe din presentimentele tale s-au adeverit în trecut. Îmi amintesc că mi-ai spus că ceva nu era în regulă cu mama ta doar cu două zile înainte să primesc mesajul…
— Sentimentul nu-i atât de puternic, îl întrerupse Nicole, Și, în plus, ce scuză să găsesc? Toată lumea mă așteaptă, în special presa, după spusele Francescăi Sabatini. Tipa-i încă iritată că am refuzat să-i acord interviul.
— Ei, în acest caz, du-te. Dar încearcă să te distrezi și tu un pic. Nu lua lucrurile prea în serios în seara asta.
— Și amintește-ți să-l saluți din partea mea pe Julien LeClerc, adăugă Genevieve.
— O să vă simt lipsa la miezul nopții. Va fi prima dată din 2194 când nu petrecem împreună Anul Nou. Nicole făcu o pauză, amintindu-și zilele de sărbătoare petrecute în familie. Aveți grijă, amândoi. Știți cât de mult vă iubesc.
— Și eu te iubesc, Maman, strigă Genevieve. Pierre îi făcu semn din mână.
Nicole închise Videofonul și-și privi ceasul. Era opt. Încă o oră până avea să se întâlnească cu șoferul în hol. Se îndreptă spre terminalul computerului să comande ceva de mâncare. Ceru o supă groasă de legume și o sticlă cu apă minerală. I se răspunse că i se va onora comanda în maximum nouăsprezece minute.
Sunt într-adevăr extrem de nervoasă în aceasta seară, medită Nicole răsfoind paginile Italiei și așteptându-și cina. Reportajul principal din revistă îl constituia în fapt un interviu cu Francesca Sabatini. Zece pagini întregi și vreo douăzeci de fotografii diferite ale acestei «la bella signora». Interviul discuta cele două seriale documentare extrem de reușite ale Francescăi (primul despre dragostea în epoca modernă, al doilea despre droguri și medicamente), accentuând faptul că, chiar în toiul unor întrebări referitoare la stupefiante, Francesca continua să fumeze țigară după țigară.
Nicole citi atent dar în grabă articolul, remarcând aspecte ale personalității Francescăi pe care le trecuse cu vederea până atunci. Ce o motivează? Nicole se miră în sinea ei. Ce dorește în realitate? Spre sfârșitul interviului, reporterul îi ceruse Francescăi părerea despre cele două femei din echipajul misiunii Newton.
«Mă simt ca și cum aș fi singura femeie din echipaj, replicase Francesca. Nicole reveni asupra paragrafului. Pilotul rus Turgheniev gândește și acționează ca un bărbat, în vreme ce prințesa franco-africană Nicole des Jardins și-a suprimat deliberat propria feminitate, un lucru trist dacă ne gândim cât de femeie frumoasă este.»
Nicole fu puțin necăjită de comentariile directe ale colegei sale. Dar, mai mult decât orice, se amuză. Simți un impuls competitiv, deși se mustră pentru o astfel de reacție copilărească. La momentul potrivit, am s-o întreb pe Francesca despre acest articol, își zise zâmbind Nicole. Cine știe? Poate chiar am s-o întreb dacă seducerea bărbaților căsătoriți o face să fie mai feminină.
Călătoria de patruzeci de minute de la hotel la Vila lui Hadrianus situată în suburbiile Romei, nu departe de orășelul balnear Tivoli, se scurse într-o tăcere completă. Celălalt pasager din mașina lui Nicole era Hiro Yamanaka, cel mai taciturn dintre toți cosmonauții. În interviul luat cu zece luni în urmă lui Yamanaka, o frustrată Francesca Sabatini, după zece minute de răspunsuri monosilabice din partea japonezului, îl întrebase pe acesta dacă erau sau nu adevărate zvonurile că el ar fi un android.
— Ce să fiu? întrebase Yamanaka.
— Sunteți android? repetase Francesca cu un zâmbet răutăcios pe față.
— Nu, răspunsese pilotul japonez, al cărui chip rămăsese absolut fără expresie, în lumina puternică a reflectoarelor.
Când mașina părăsi drumul principal dintre Roma și Tivoli pentru a parcurge ultima milă până la Vila lui Hadrianus, traficul se aglomera. Avansau încet, nu numai din cauza nenumăratelor mașini ce aduceau personalități la gală, dar și datorită sutelor de curioși înșirați de o parte și de alta a drumului îngust.
Nicole răsuflă ușurată în clipa în care automobilul intră pe o alee circulară, trase pe dreapta și opri. Dincolo de geamul fumuriu al mașinii vedea un grup de reporteri și de fotografi, pregătiți să se repeadă asupra oricărei persoane ce ar fi coborât. Ușa se deschise automat și ea ieși, strângându-și mai bine în jurul trupului haina neagră din piele de căprioară și fiind atentă să nu-și prindă tocurile pe undeva.
— Cine-i aia? auzi o voce.
— Franco… vino repede aici… e astronautul des Jardins.
Urmă un ropot de aplauze și flash-urile a nenumărate aparate de fotografiat. Un italian plăcut la vedere făcu un pas înainte și apucă mâna lui Nicole. Oamenii se îngrămădeau în jur, câteva microfoane îi fură întinse sub nas în timp ce era mitraliată din toate părțile de sute de întrebări, în patru sau cinci limbi diferite.
— De ce ați refuzat să acordați un interviu personal?
— Vă rugăm să vă descheiați haina ca să vă vedem rochia.
— Ca doctor, cosmonauții vă respectă?
— Opriți-vă, o clipă numai. Zâmbiți, vă rog.
— Ce părere aveți despre Francesca Sabatini?
Nicole nu scoase nici un cuvânt în vreme ce gărzile de corp îndepărtau oamenii, conducând-o spre o mașinuță electrică acoperită, care începu imediat să urce încetișor o pantă lungă.
O italiancă amabilă le prezenta în engleză împrejurimile. Hadrianus, conducătorul imperiului roman între 117 și 134 d.Chr., construise această imensă vilă pentru propria sa plăcere. Capodopera arhitecturală, un amestec de stiluri pe care împăratul le întâlnise pe parcursul numeroaselor sale călătorii în cele mai îndepărtate provincii, fusese proiectată de el însuși să ocupe o suprafață de trei sute de acri de câmpie, la poalele dealurilor Tiburtini.
După câte se părea, scurta călătorie printre clădirile străvechi făcea parte din programul festiv al serii. În realitate, ruinele bine luminate sugerau doar vag trecuta glorie, deoarece cele mai multe dintre acoperișuri lipseau, statuile decorative fuseseră îndepărtate, iar pereților aspri de piatră le lipsea orice podoabă. Și totuși, de îndată ce mașinuța trecu de ruinele Canopus-ului, monument construit în jurul unei piscine dreptunghiulare în stil egiptean (a cincisprezecea sau a șaisprezecea clădire a complexului, după numărătoarea lui Nicole), Vila începu să-și facă simțită măreția.
Bărbatul care a construit-o e mort de peste două mii de ani, medită Nicole, amintindu-și de orele de istorie. Una din cele mai inteligente personalități care au trăit vreodată. Soldat, administrator, lingvist. Zâmbi evocându-și povestea lui Antinous. Singur cea mai mare parte a vieții. Cu excepția unei pasiuni scurte, dar devastatoare, încheiate cu o tragedie.