— E cineva rănit? îl întrebă pe ocupantul camionetei, inginerul electronist Wakefield.
— Janos se pare că s-a lovit destul de rău la umăr când s-a catapultat. Nicole ne-a spus însă prin radio că nu are fracturi sau luxații, ci doar o mulțime de vânătăi.
Generalul Borzov urcă în față lângă Wakefield, aflat la tabloul de comandă al vehiculului. Femeia blondă, reportera Francesca Sabatini, opri înregistrarea și dădu să deschidă portiera din spate a mașinii. Borzov îi făcu brusc semn să se îndepărteze.
— Du-te și vezi ce-i cu des Jardins și Tabori, spuse el arătând de-a curmezișul câmpiei netede. Probabil că Wilson se găsește deja acolo.
Borzov și Wakefield se îndreptară eu camioneta în direcția opusă. Parcurseră cam patru sute de metri până să ajungă la David Brown, un om zvelt, cam la cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum nou de zbor. Bărbatul se îndeletnicea cu împăturirea parașutei. Generalul Borzov ieși din camionetă și se apropie de savantul american.
— Ești teafăr, doctore Brown? întrebă evident nerăbdător să termine cât mai repede cu preliminariile de complezență.
Brown dădu din cap, dar nu vorbi.
— În acest caz, continuă generalul Borzov pe un ton măsurat, îmi poți explica la ce te gândeai când i-ai ordonat lui Yamanaka să treacă pe comandă manuală? Ar fi mai bine să discutăm despre asta aici, departe de restul echipajului.
Doctorul David Brown rămase tăcut.
— Nu ai văzut luminile de avertizare? urmă Borzov după o scurtă pauză. Ai luat în considerație, măcar o secundă, că manevra ar putea periclita securitatea celorlalți?
Brown îi aruncă în cele din urmă lui Borzov o privire tristă și posacă. Când deschise în sfârșit gura, vocea îi era sacadată și încordată, trădând o emoție înăbușită.
— Părea rezonabil să mișcăm elicopterul mai aproape de țintă. Mai aveam ceva loc și era singura posibilitate de a captura biotul. Misiunea noastră, la urma urmei, ne cerea să-l aducem acasă…
— Nu-i nevoie să-mi spui care era misiunea, îl întrerupse Borzov aprins. Amintește-ți că eu însumi am ajutat la stabilirea regulamentului. Îți atrag din nou atenția că prioritatea numărul unu — întotdeauna — este securitatea echipajului. Mai ales în timpul acestor simulări… Îți mărturisesc că sunt total surprins de impulsul dumitale nebunesc. Elicopterul este avariat, Tabori rănit; noroc că n-a murit nimeni!
David Brown nu-i mai acorda atenție generalului. Se răsucise pentru a termina de introdus parașuta în ambalajul transparent. După poziția umerilor și energia consumată cu această operație de rutină, era evident foarte nervos.
Borzov se întorsese la camionetă. După ce așteptă puțin, se oferi să-l ducă pe Brown înapoi la bază. Americanul scutură din cap fără a răspunde, își săltă ranița în spate și porni pe jos în direcția elicopterului și a liftului.
3. CONFERINȚA ECHIPAJULUI
Lângă sala de ședințe din clădirea auxiliară, Janos Tabori ședea pe un scaun confortabil, scăldat de lumina unor mici, dar puternice reflectoare portabile.
— Biotul simulat se afla la distanța limită de acțiune a brațului mecanic, explica el către minuscula cameră video a Francescăi Sabatini. De două ori am încercat să-l apuc și am dat greș. Doctorul Brown a hotărât să trecem elicopterul pe comandă manuală și să-l apropiem ceva mai mult de zid. Am fost surprinși de o pală de vânt…
Ușa sălii se deschise și în cadrul ei apăru o față roșcovană.
— Vă așteptăm, spuse zâmbind generalul O’Toole. Cred că Borzov a devenit un pic nerăbdător.
Francesca stinse reflectoarele și-și puse camera video în buzunarul costumului.
— Foarte bine, eroul meu ungur, râse ea, să ne oprim deocamdată. Știi că șefului nu-i place să aștepte. Se apropie și-l cuprinse cu brațele pe bărbatul scund. Îl bătu ușor pe umărul bandajat. Dar suntem bucuroși că ești teafăr.
Un negru bine făcut, la vreo patruzeci de ani, ce așteptase pe durata interviului în afara cadrului camerei video, bătând pe o tastatură dreptunghiulară de aproximativ un picior pătrat, îi urmă pe Francesca și pe Janos în sala de ședințe.
— Aș vrea să fac săptămâna asta o emisiune despre noile concepte în proiectarea brațului și mănușii teleghidate, șopti Reggie Wilson lui Tabori în timp ce se așezau. O grămadă dintre cititorii mei găsesc absolut fantastică aiureala asta tehnică.
— Sunt bucuros că v-ați făcut disponibili, bubui în întreaga sală vocea sarcastică a lui Borzov. Începusem să cred că o adunare a echipajului reprezintă o corvoadă pentru voi, o activitate menită doar să întrerupă treburi mai importante precum știrile referitoare la accidente sau elaborarea de erudite lucrări științifice. Arătă cu degetul spre Reggie Wilson, a cărui omniprezentă tastatură plată i se afla pe masă înainte. Fie că mă crezi ori nu, Wilson, dar se presupune că ești în primul rând membru al echipajului și de-abia după aceea ziarist. Ce-ar fi să pui deoparte blestematul ăla de obiect și să asculți — măcar pentru o singură dată? Am câteva lucruri de comunicat și nu vreau să fie menționate în darea de seamă.
Wilson luă ordinatorul și-l puse în geantă. Borzov se ridică și începu să vorbească, plimbându-se prin cameră. Masa din sala de conferință, lungă și ovală, avea o lățime maximă de vreo doi metri. Fiecare din cele douăsprezece locuri era prevăzut cu un calculator și un monitor pe jumătate îngropat, acoperit — în caz de neutilizare — cu un soi de capac lustruit, potrivindu-se perfect cu imitația de lemn de bună calitate a mesei. Ca întotdeauna, cei doi militari ai expediției — amiralul european Otto Heilmann (eroul demersului întreprins de Consiliul Guvernelor în criza de la Caracas) și generalul american de aviație Michael Ryan O’Toole — îl flancau pe Borzov la unul din capetele mesei ovale. Ceilalți nouă membri ai misiunii Newton nu aveau locuri fixe, fapt ce-l nemulțumea în primul rând pe rigidul amiral Heilmann și, într-o mai mică măsură, pe superiorul său, generalul Borzov.
Uneori «neprofesioniștii» din cadrul echipajului obișnuiau să se grupeze la un capăt al mesei, lăsându-i pe «cadeții spațiului» — absolvenții Academiei Spațiale — să creeze o zonă tampon spre centru. După aproximativ un an de atenție constantă din partea mass-mediei, opinia publică îi împărțise pe cei doisprezece în trei subgrupe: neprofesioniștii (doi oameni de știință și doi ziariști), troica militară și cei cinci astronauți care de fapt îndeplineau cele mai numeroase activități de înaltă calificare pe parcursul misiunii.
Totuși, în ziua aceea, cele două grupe de civili se găseau complet amestecate. Savantul pluridisciplinar Shigeru Takagishi — considerat drept cel mai de seamă expert mondial în expediția ramană de acum șaptezeci de ani, autor al Atlasului Rama, lectură obligatorie pentru toți membrii echipajului — ședea la mijlocul ovalului, între pilotul sovietic Irina Turgheniev și astronautul inginer electronist Richard Wakefield. În fața lor se aflau ofițerul biolog și medicul Nicole des Jardins, o femeie brun-roșcată, cu un corp statuar, de obârșie franco-africană, pilotul japonez Yamanaka, liniștit, cu gesturi aproape mecanice și splendida Signora Sabatini. Ultimele trei locuri dinspre capătul din «stânga» al Ovalului — exact în fața enormelor hărți și diagrame ale lui Rama de pe peretele opus — erau ocupate de ziaristul american Wilson, vorbărețul Tabori (un cosmonaut sovietic originar din Budapesta) și doctorul David Brown. Ultimul, cu un aer serios și practic, tocmai desfășura un vraf de hârtii când începu ședința.