Electromobilul se opri în cele din urmă. Ghidul își sfârșise monologul.
— Pentru a onora marea Pax Romana, lunga perioadă de pace de acum două milenii, guvernul italian, sprijinit de numeroase donații ale unor diverse corporații menționate pe soclul statuii aflate în dreapta dumneavoastră, a decis în 2189 să ridice o replică perfectă a Teatrului Maritim al lui Hadrianus. Poate vă aduceți aminte că am trecut pe lângă ruinele originale la puțin mai înainte. Scopul reconstrucției este de a ne ajuta să ne închipuim cum era o vizită la vilă în timpul vieții împăratului. Clădirea a fost terminată în 2193, fiind folosită de atunci pentru întâlniri și manifestări oficiale!
Oaspeții fură primiți de tineri italieni în ținută de seară, toți la fel de înalți și chipeși, care-i escortară pe ultima parte a traseului, prin Holul Filozofului până în Teatrul Maritim propriu-zis. Avu loc un sumar control la intrare, apoi oaspeții fură lăsați să circule liber, după pofta inimii.
Nicole era încântată de clădirea rotundă, cu un diametru de aproximativ patruzeci de metri. Un inel de apă izola o insulă interioară, unde se ridica o casă spațioasă cu cinci camere și o curte mare, cu o galerie largă cu coloane canelate. Deasupra apei și a galeriei interioare nu exista nici un fel de acoperiș, cerul liber asigurând întregului teatru un sentiment de libertate, în jurul clădirii, oaspeții se amestecară unii cu alții, discutând și servind băuturi; chelneri-roboți din ultima generație circulau de ici colo încărcați cu tăvi pline cu pahare de șampanie, vin și alte băuturi spirtoase. De cealaltă parte a celor două podețe care legau insula cu galeria și restul teatrului, Nicole observă vreo zece angajați îmbrăcați în alb aranjând bufetul.
O blondă plinuță însoțită de soțul ei, un chelbos nostim și mătăhălos, cu o pereche de ochelari demodați, se apropie rapid de Nicole. Se pregăti să reziste atacului sorbind o înghițitură dintr-un cocteil de șampanie și coacăze negre pe care i-l oferise cu o insistență stranie un robot, câteva minute mai devreme.
— Oh, Madame des Jardins, rosti bărbatul, fluturând din mână și apropiindu-se în mare viteză. Trebuie neapărat să vă vorbesc. Soția mea vă este una dintre cele mai înflăcărate admiratoare. Oprindu-se lângă Nicole, făcu un semn soției. Vino-ncoace, Cecelia, strigă el. Am pus mâna pe ea.
Nicole oftă adânc și se forță să zâmbească. Va fi una din acele seri exasperante, își spuse în sine.
În sfârșit, poate mă voi bucura și eu de câteva minute de liniște și pace. Nicole ședea singură la o măsuță într-un colț al camerei, așezată deliberat cu spatele spre ușă. Încăperea se afla spre partea din spate a clădirii de pe insulă, chiar în mijlocul Teatrului Maritim. Nicole înghiți și ultima îmbucătură și o ajută să alunece cu niște vin.
Oftă, încercând fără succes să-și amintească măcar jumătate din persoanele întâlnite în ultima oră. Fusese ca o fotografie premiată, trecută de la unul la altul și ridicată în slăvi de toată lumea. Fusese îmbrățișată, sărutată, alintată, ciupită, curtată atât de bărbați cât și de femei; un bogat armator suedez o ceruse chiar în căsătorie, invitând-o la «castelul» său de lângă Goteborg. Nicole de-abia dacă izbutise să scoată un cuvânt. Fața o durea de atâtea zâmbete politicoase, iar vinul și cocteilurile cu șampanie o amețiseră.
— Ei bine, pe onoarea mea dacă doamna în rochie albă nu-i chiar o colegă, însăși prințesa de gheață, Madame Nicole des Jardins, auzi Nicole o voce familiară alături. Se răsuci și-l văzu pe Richard Wakefield împleticindu-se, lovindu-se de o masă și recâștigându-și echilibrul, agățându-se de un scaun și aproape căzându-i în sfârșit în brațe.
— Îmi pare rău, rânji el, reușind să se așeze lângă ea. Mi-e teamă că am băut prea mult gin cu apă tonică. Luă o înghițitură sănătoasă din paharul care reușise ca prin minune să nu-l verse. Și acum, zise el făcându-i cu ochiul, dacă nu te superi, am să trag un pui de somn înainte de spectacolul cu delfini.
Nicole râse în clipa în care capul lui Richard lovi masa de lemn cu un pocnet sec, iar el simulă pierderea cunoștinței. După câteva secunde, se aplecă jucăușă peste el și-i ridică cu forța o pleoapă.
— Dacă n-ai nimic împotrivă, camarade, ce-ar fi să nu treci într-o altă lume înainte să-mi explici puțin chestia asta cu delfinii…
Richard se ridică cu mare efort și începu să-și rotească ochii în cap.
— Adică nu știi? Dumneata, care cunoști întotdeauna toate orarele și toate procedurile? Imposibil!
Nicole își termină vinul.
— Fii serios, Wakefield. Despre ce vorbești?
Richard deschise una din micile ferestre și-și trecu brațul prin ea, arătând spre întinderea de apă înconjurătoare.
— Marele Dr. Luigi Bardolini se găsește aici împreună cu inteligenții săi delfini. Francesca îl va prezenta peste vreo cincisprezece minute. Se holbă cu dezinvoltură la Nicole. Doctorul Bardolini e pe punctul să dovedească chiar aici, în această seară, strigă el, că delfinii săi sunt capabili să treacă orice examen de admitere la facultate.
Nicole se retrase și-și privi cu atenție colegul. Chiar că-i beat. Poate că se simte la fel de nelalocul lui ca și mine.
Richard privea cu atenție pe fereastră.
— Petrecerea asta-i o veritabilă grădină zoologică, nu-i așa? rosti Nicole după o lungă tăcere. Unde i-au găsit…
— Asta-i, o întrerupse brusc Wakefield, trântind un pumn triumfător în masă. De aia mi-a părut familiar locul de cum am pășit înăuntru. Îi aruncă o privire lui Nicole, care-l măsura din ochi ca și cum și-ar fi pierdut mințile. E un Rama în miniatură, nu-ți dai seama? El sări în sus, incapabil să-și ascundă bucuria produsă de o asemenea descoperire epocală. Apa din jurul casei e Oceanul Cilindric, galeriile reprezintă Câmpia Centrală, iar noi, frumoasă doamnă, stăm în mijlocul orașului New York.
Nicole începea să priceapă, dar nu putea ține pasul cu gândurile haotice ale lui Richard Wakefield.
— Și ce dovedește această similitudine? se interesă ea cu voce tare. Ce sens are faptul că niște arhitecți muritori au construit acum două mii de ani un teatru pe aceleași principii cu cele utilizate pe nava ramană? Asemănare de natură? Similaritate de cultură? Nu, absolut!
El se opri, conștient de-abia acum că Nicole îl privea fix.
— Matematica! zise el emfatic. Expresia ei sceptică îi spuse că încă nu îl înțelesese pe deplin. Matematica, rosti el iarăși, dintr-o dată surprinzător de lucid. Asta este cheia. Aproape cu siguranță că ramanii nu arătau ca noi și la fel de clar e că s-au dezvoltat într-o lume mult diferită de a noastră. Dar ei trebuie să fi cunoscut aceeași matematică ca și romanii.
Fața i se lumină.
— Hah, urlă din nou, făcând-o pe Nicole să sară în sus. Era foarte mulțumit de sine. Ramani și romani. Despre asta-i vorba aici. Și pe undeva pe la mijloc pe scara evoluției se află și modemul Homo Sapiens.
Nicole clătină din cap în vreme ce Richard exulta de bucurie la felul cum îi funcționa mintea.
— Tot nu înțelegi, frumoasă doamnă? întrebă el, întinzând mâna pentru a o ajuta să se ridice de pe scaun. Atunci poate că dumneata și cu mine ar trebui să mergem să vizionăm un spectacol cu delfini, iar eu îți voi vorbi de ramanii de acolo și de romanii de aici, de profitori și de regi, de capete pătrate și ceară purpurie de sigiliu, și dacă porcii au aripi ori nu…