— Bravo, Nicole, spuse ea, zâmbetu-i larg părând să fie sincer. Îmi pare bine să constat că te distrezi. Îi întinse o mică tavă pe care se aflau o jumătate de duzină de bomboane de ciocolată, acoperite cu o glazură aducând a zahăr. Sunt fantastice. Le-am comandat special pentru echipajul misiunii Newton.
Nicole luă o bomboană și o băgă în gură. Delicioasă.
— Și acum, vreau să-ți cer o favoare, continuă după câteva secunde Francesca. Întrucât n-am reușit să-ți iau un interviu și deoarece scrisorile primite indică faptul că milioane de oameni ard de nerăbdare să afle mai multe despre tine, crezi că ai accepta să mergem în studioul improvizat aici și astfel să-mi acorzi zece sau cincisprezece minute înainte de miezul nopții?
Nicole o fixă intens. O voce interioară o punea în gardă, însă mintea îi denatura cumva mesajul.
— Sunt de acord, declară Julien LeClerc în vreme ce ambele femei se examinau reciproc. Presa fie că vorbește întotdeauna despre «misterioasa doamnă astronaut», fie se referă la tine ca la «prințesa de gheață». Arată-le ce mi-ai arătat mie în această seară — că ești o femeie normală și sănătoasă ca oricare alta.
De ce nu? decise în sfârșit Nicole, reprimând sfatul vocii interioare. Cel puțin acordând aici interviul nu-i voi implica pe Papa și pe Genevieve.
Se îndreptau spre studioul înjghebat de cealaltă parte a galeriei când Nicole îl zări pe Shigeru Takagishi care, sprijinit de o coloană, discuta cu trei oameni de afaceri japonezi îmbrăcați în ținută de seară.
— Doar o clipă, spuse Nicole. Mă întorc imediat.
— Tanoshii shinnen, Takagishi-san, îl salută Nicole. Omul de știință japonez se răsuci surprins, apoi surâse văzând despre cine era vorba. După ce o prezentă pe Nicole asociaților săi și după ce toți se înclinară schimbând politețile de rigoare, Takagishi deschise conversația.
— O genki desu ka? întrebă el.
— O kage sama de, replică ea. Nicole se aplecă spre colegul ei japonez și-i șopti la ureche: N-am la dispoziție decât un minut. Vreau să-ți spun că am studiat cu grijă datele dosarului și sunt complet, de acord cu medicul dumitale personal. Nu există nici un motiv să-i anunț pe membrii comisiei despre anomalie.
Doctorul Takagishi arăta de parcă tocmai ar fi fost anunțat că soția sa dăduse naștere unui băiețel sănătos. Vru să-i spună ceva personal lui Nicole, dar își aminti că se găsea într-un grup de compatrioți.
— Domo arigato gozaimasu, i se adresă el femeii ce deja se îndepărta, ochii săi calzi și umezi transmițând în tăcere profunzimea sentimentelor sale.
Nicole se simțea minunat în timp ce intra în pas de vals în studio, între Francesca și Julien LeClerc. Poză cu plăcere celor câțiva fotografi, în vreme ce signora Sabatini o asigura că totul fusese pregătit pentru interviu. Sorbi câteva înghițituri dintr-un cocteil de șampanie, discutând nimicuri cu Julien. În cele din urmă luă loc alături de Francesca sub luminile orbitoare ale reflectoarelor. Ce minunat, continuă Nicole să se gândească la conversația anterioară cu Takagishi, să pot să ajut un om atât de deosebit.
Prima întrebare a Francescăi fu destul de nevinovată. O întrebă pe Nicole dacă apropiata lansare o emoționa.
— Bineînțeles, replică ea, continuând prin a face un scurt rezumat al exercițiilor efectuate de echipaj în așteptarea rendezvous-ul cu Rama II. Interviul se desfășura în întregime în engleză. Întrebările curgeau într-o ordine bine stabilită. Nicole fu rugată să-și descrie atribuțiile de pe parcursul misiunii, ce se aștepta să descopere («Nu prea știu, dar orice aș găsi, va fi extrem de interesant») și cum de se întâmplase să absolve Academia Spațială. După vreo cinci minute, Nicole se simțea liniștită și mulțumită, părând să fi ajuns pe aceeași lungime de undă cu Francesca.
Apoi Francesca puse trei întrebări personale, una despre tatăl ei, a doua despre mama sa și tribul Senoufo de pe Coasta de Fildeș, și a treia despre viața ei cu Genevieve. Nici una nu părea dificilă, așa încât ultima întrebare o surprinse complet nepregătită.
— Este evident din fotografia fiicei tale că pielea ei este mult mai deschisă decât a ta, spuse Francesca pe același ton folosit pentru celelalte întrebări. Culoarea pielii lui Genevieve sugerează faptul că tatăl ei e probabil alb. Cine a fost tatăl fiicei tale?
Nicole simți cum pulsul i se mărește brusc. Apoi i se păru că timpul încremenește. Un val puternic de emoție o cuprinse și îi fu frică să nu țipe. O imagine strălucitoare, pasionată, a două corpuri încolăcite reflectate într-o oglindă uriașă îi fulgeră prin minte, făcând-o să respire cu greutate. Își privi un moment picioarele, încercând să-și recapete sângele rece.
Femeie idioată ce ești, se autogratulă luptând să-și înăbușe sentimentele de mânie, durere și dragoste răscolitoare care se năpustiseră asupra ei asemeni unui val uriaș în timpul fluxului. Trebuia să-ți fi dat seama. Din nou lacrimile amenințară să țâșnească și ea se strădui din greu să le oprească. Privi întâi la reflectoare, apoi la Francesca. I se păru că țechinii de aur de pe rochia reporterei se grupaseră într-un model anume: un cap, un cap de pisică uriașă, cu ochii scânteietori și cu o gură plină de dinți ascuțiți, ce tocmai se deschidea hulpavă.
În cele din urmă, după câteva secunde care părură o veșnicie, Nicole simți că-și controlează iarăși emoțiile. Aruncă o privire furioasă Francescăi.
— Non voglio parlare di quello, declară ea calmă. Abbiamo terminato questa intervista. Se ridică, își dădu seama că tremura din tot trupul, așa încât se așeză la loc. Camerele de luat vederi continuau să funcționeze. Respiră adânc câteva clipe. Într-un târziu se ridică de pe scaun și ieși din studioul improvizat.
Voia să dispară, să fugă de toată lumea, să meargă undeva unde să fie singură cu propriile sale sentimente. Julien o apucă de braț.
— Ce cățea! zise el fluturând un deget acuzator în direcția Francescăi. Nicole era înconjurată de o mulțime de invitați și toți vorbeau în același timp. Îi fu greu să se concentreze în aglomerația aceea.
În depărtare se auzea o melodie pe care o recunoscu vag, dar cântecul se termină aproape înainte să-și dea seama că era vorba de «Auld Lang Syne». Julien o ținea de după umeri și cânta plin de dorință. Totodată conducea un grup de vreo douăzeci de persoane, ce repetau după el cuvintele refrenului. Nicole șopti mecanic ultima măsură și încercă să-și mențină echilibrul. Brusc, două buze umede le acoperiră pe ale ei și o limbă dinamică încercă să-i deschidă gura pentru a pătrunde înăuntru. Julien o săruta febril, aparatele de fotografiat se declanșau încontinuu, zgomotul era cumplit. Capul lui Nicole începu să se învârtească și simți că se afla pe punctul de a leșina. Se zbătu cu putere, reușind în cele din urmă să se elibereze din strânsoarea lui Julien.
Retrăgându-se, se împletici și se lovi de un Reggie Wilson cât se poate de furios. Acesta o împinse într-o parte, grăbit să ajungă la un cuplu ce schimba săruturi de Anul Nou în lumina orbitoare a flash-urilor. Nicole îl urmări cu o privire dezinteresată, ca și cum ar fi asistat la o reprezentație de teatru, ori ca și cum ar fi fost martoră la unul din propriile sale vise. Reggie îi despărți pe cei doi și-și ridică brațul drept ca și cum ar fi intenționat să-l pocnească pe celălalt bărbat. Francesca Sabatini îl împiedică, în timp ce un jenat David Brown i se desprindea din brațe.