— Ia-ți mâinile de pe ea, ticălosule, urlă Reggie continuând să-l amenințe pe omul de știință american. Și să n-ai impresia că nu știu ce faci. Nicole nu-și credea ochilor. Totul era lipsit de sens. În câteva secunde camera se umplu de agenți de securitate.
Nicole fu una dintre persoanele evacuate fără menajamente din încăpere, în vreme ce se încerca să se restabilească ordinea. Îndepărtându-se de acolo, trecu din întâmplare pe lângă Elaine Brown, rezemată cu spatele de o coloană, singură-singurică. Nicole o întâlnise și se înțelesese bine cu ea, atunci când fusese în Dallas să discute cu medicul familiei stările alergice ale lui David. Era evident că Elaine se îmbătase și nu avea chef să discute cu altcineva.
— Rahat ce ești, o auzi Nicole murmurând, n-ar fi trebuit să-ți arăt niciodată rezultatele înainte să le public eu însămi. Atunci totul ar fi fost altfel.
Nicole părăsi gala de îndată ce reuși să găsească un mijloc de transport spre Roma. Cu un tupeu incredibil, Francesca încercase s-o însoțească până la limuzină, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nicole declină scurt oferta colegei sale de misiune și ieși singură din vilă.
Pe drumul spre hotel începu să ningă. Concentrându-se asupra fulgilor de nea ce cădeau continuu, Nicole reuși să-și limpezească îndeajuns mintea ca să evalueze evenimentele serii. De un lucru era absolut sigură. Bomboana de ciocolată conținuse o substanță neobișnuită, cu un efect extrem de puternic. Nu i se mai întâmplase încă niciodată să-și piardă controlul asupra propriilor emoții. Poate că i-a oferit una și lui Wilson, medită ea. Așa s-ar explica în parte accesul lui de furie. Dar de ce? Ce încearcă să obțină procedând astfel?
Ajunsă la hotel, se pregăti repede de culcare. Dar chiar în momentul când voia să stingă lumina, i se păru că aude o ușoară ciocănitură în ușă. Ascultă atentă și nimic. Crezu că urechile îi jucaseră o festă, când auzi o nouă ciocănitură. Trăgându-și halatul pe ea, se apropie cu grijă de ușa încuiată.
— Cine-i acolo? rosti ea cu o voce puternică, deși nu prea convingătoare. Declină-ți identitatea.
Auzi un fâșâit și o bucată de hârtie împăturită fu strecurată pe sub ușă. Încă înspăimântată și prudentă, Nicole o ridică și o desfăcu. Pe ea se puteau distinge, în scrierea originală a tribului mamei sale, Senoufo, doar trei cuvinte — Ronata. Omeh. Here. Ronata era numele ei în Senoufo.
Cuprinsă brusc de panică, Nicole deschise ușa fără a mai controla pe monitor chipul vizitatorului. La zece picioare depărtare, fixând-o cu o privire intensă, stătea un bătrân zbârcit pe fața căruia erau pictate linii orizontale verzi și albe. Purta un costum complet de ceremonie, asemănător cu o mantie, de culoare verde strălucitor, pe care se aflau pictate o serie de desene liniare fără nici o logică aparentă.
— Omeh! exclamă Nicole, inima bătându-i mai să-i spargă pieptul. Ce faci aici? adăugă ea în graiul tribului Senoufo.
Bătrânul nu spuse nimic. În mâna dreaptă ținea o piatră și o sticluță. După câteva secunde păși hotărât în cameră, privirea lui nedezlipindu-se nici o clipă de pe chipul lui Nicole, care se retrăgea pe măsură ce el înainta. Ajunși în centrul camerei, la vreo trei sau patru pași unul de celălalt, bătrânul își înălță ochii spre tavan și începu să intoneze un psalm monoton. Era un cântec ritual Senoufo, o binecuvântare și un descântec, invocat de sute de ani de șamanii tribului pentru a alunga spiritele rele.
De îndată ce-și termină psalmul, bătrânul Omeh își fixă iarăși strănepoata și începu să vorbească foarte încet:
— Ronata, Omeh a simțit un pericol mare în această viață. Stă scris în cronicile tribului că bărbatul a trei veacuri va alunga demonii răi din preajma femeii lipsite de tovarăș. Dar Omeh n-o poate proteja pe Ronata după ce Ronata părăsește regatul Minowe. Uite, spuse el luându-i mâna și așezându-i piatra și sticluța în palmă, astea să stea întotdeauna cu Ronata.
Nicole privi piatra, un oval lustruit și neted de vreo opt inci lungime și patru în lățime și grosime, de culoare crem, cu câteva linii stranii, cafenii, șerpuind de-a curmezișul. Sticluța verde nu era mai mare decât una obișnuită de parfum pe care orice femeie o poartă în geanta de călătorie.
— Apa Lacului înțelepciunii o poate ajuta pe Ronata, continuă Omeh. Ronata va ști când e timpul să bea din ea. Dându-și capul pe spate, repetă cu toată seriozitatea încă o dată cântecul, de data aceasta ținând ochii închiși. Nicole ședea lângă el, prea uluită pentru a scoate o vorbă, însă ținând în mâna dreaptă piatra și sticluța. De îndată ce termină de cântat, Omeh strigă trei cuvinte pe care Nicole nu le înțelese. Apoi se răsuci brusc pe călcâie și păși repede spre ușa deschisă. Speriată, Nicole alergă în hol tocmai la timp pentru a-i zări mantia verde dispărând în lift.
14. LA REVEDERE, HENRY
Nicole și Genevieve urcau dealul, ținându-se de mână, prin zăpada cernută lent din cer.
— Ai văzut figura americanului când i-am spus cine ești? râse Genevieve. Fetița era teribil de mândră de mama ei.
Nicole își mută schiurile și bețele pe celălalt umăr; se apropiau de hotel. «Guten Abend», le salută un bătrân cu un chip perfect de Moș Crăciun.
— Aș vrea să nu te mai repezi să le spui tuturor cine sunt, zise Nicole, fără intenția de a-și dojeni totuși fiica. Uneori e mai plăcut să nu fii recunoscută.
Lângă intrarea hotelului se afla o cămăruță pentru schiuri. Nicole și Genevieve se opriră și-și încuiară echipamentul într-un rastel. Își schimbară bocancii de schi cu niște încălțări mai ușoare și ieșiră din nou în lumina care scădea treptat. Rămaseră pentru o clipă una lângă cealaltă, privind în josul dealului spre satul Davos.
— Știi, au fost câteva momente astăzi, în timpul cursei aceleia pe pista spre Klosters, când îmi era imposibil să cred că în mai puțin de două săptămâni vei fi undeva acolo — Nicole arătă cu mâna spre cer — îndreptându-mă spre un rendezvous cu o misterioasă navă spațială extraterestră. Uneori mintea omului refuză adevărul.
— Poate-i doar un vis, declară calm fiica ei.
Nicole surâse. Îi plăcea stilul de joacă al lui Genevieve. De câte ori era copleșită de oboseala unei zile de lucru, putea întotdeauna să conteze pe caracterul simplu al fiicei sale ca să-și recapete buna dispoziție. Formau un trio formidabil, ei trei care locuiau în Beauvois. Fiecare depindea enorm de ceilalți doi. Nicole nici nu voia să se gândească cum îi va afecta despărțirea de o sută de zile.
— Te deranjează că voi lipsi atâta? o întrebă Nicole pe Genevieve în vreme ce intrau în holul hotelului. În jurul focului puternic din mijlocul încăperii se aflau o duzină de oaspeți. Un chelner aproape invizibil, însă foarte eficient, servea băuturi fierbinți. În hotelurile Morosani nu existau roboți, nici măcar pentru room service.
— Dar n-o consider o despărțire, replică vesel Genevieve. La urma urmei, voi vorbi cu tine aproape în fiecare noapte folosind videofonul. Timpul de întârziere va face și mai nostimă situația, dar și mai provocatoare. Trecură pe lângă biroul de recepție de modă veche. În plus, voi fi centrul atenției întregii școli. Subiectul proiectului meu e ca și schițat: un portret psihologic al ramanilor bazat pe conversațiile cu tine.