Cu toate astea, imediat după rendezvous-ul cu Rama I se produseră schimbări rapide în aparatul guvernamental de bază. În primul rând, măsurile de urgență luate pentru a sprijini atât proiectul Excalibur, cât și celelalte proiecte referitoare la Rama, au secătuit fondurile bugetare. Apoi, începând cu anul 2132, proteste zgomotoase pentru reducerea impozitelor și creșterea puterii de cumpărare a populației, au redus și mai mult alocațiile serviciilor interguvernamentale. Spre sfârșitul lui 2133, cele mai multe instituții internaționale se confruntau cu o acută lipsă de personal, iar activitatea lor devenise ineficientă. Crahul mondial avu așadar loc într-un moment propice, când îndoielile cetățenilor cu privire la eficacitatea întregii rețele de organizații internaționale sporeau continuu. Pe măsură ce haosul financiar se adâncea, era ușor ca națiunile individuale să-și suspende contribuțiile, care dacă ar fi fost folosite corect de politicieni integri, poate ar fi stopat dezastrul.
Ororile Marelui Haos au fost zugrăvite în mii de pagini de istorie. În primii doi ani, problemele majore le-au reprezentat șomajul și falimentul — personal sau colectiv — aflate într-o spirală ascendentă; însă aceste dificultăți financiare păreau lipsite de importanță în comparație cu creșterea necontenită a rândurilor celor înfometați și fără locuințe. Comunități trăind în corturi și «bidonviluri» au început să apară în parcurile publice ale marilor orașe în iarna lui 2136-37, fapt ce a motivat municipalitățile să acționeze curajos și eficient pentru a pune la dispoziție tot felul de servicii, limitând dificultățile create de prezența temporară a acestor hoarde de șomeri și subalimentați. Dar economia nu se restabili, iar orașele de corturi mizere nu dispărură. În schimb, ele deveniră prezențe permanente ale vieții urbane — lumi de sine stătătoare, cu activități și interese fundamental diferite de ale orașelor care le adăposteau. Cu cât trecea timpul și bidonvilurile se transformau în focare neliniștite și rară de speranță ale disperării, noile enclave din mijlocul zonelor metropolitane amenințau să distrugă însăși entitățile gazdă. În ciuda îngrijorării provocate de constanta amenințare a anarhiei urbane, omenirea ieși din cumplita iarnă din 2137-38 fără ca instituțiile fundamentale ale civilizației modeme să fie afectate substanțial.
La începutul anului 2138, o serie remarcabilă de evenimente se desfășură în Italia. Concentrate în jurul unui individ pe nume Michael Balatresi, un tânăr novice franciscan, mai târziu cunoscut pretutindeni ca Sfântul Michael din Siena, ele atraseră atenția întregii lumi și anticipară pentru o vreme dezintegrarea societății. Michael era o combinație strălucită de geniu, spiritualitate și abilitate politică, un poliglot cu o aură legendară, dotat cu un simț infailibil al finalității și sincronizării. Apăru brusc pe scena Toscanei — sosind parcă de nicăieri — cu un pătimaș mesaj religios adresat inimilor, și minților celor înfricoșați sau/și lipsiți de drepturi. Numărul adepților săi crescu rapid și spontan, fără a acorda nici o atenție granițelor internaționale. Prin cererile sale ferme pentru o implicare colectivă în problemele chinuitoare ale omenirii, Michael se transformă într-un potențial pericol pentru aproape toți liderii planetei. Odată cu martirizarea lui în condiții înfricoșătoare în iunie 2138, ultima scânteie de optimism a lumii păru să se stingă. Lumea civilizată, al cărei liant fusese timp de câteva luni o licărire de speranță și un fir subțire de tradiție, se prefăcu brusc în praf și pulbere.
Cei patru ani dintre 2138–2142 marcară o perioadă când nu merita să trăiești. Lista nenorocirilor nu se mai sfârșea. Foametea, bolile, anarhia domneau peste tot. Războaiele și revoluțiile locale erau prea numeroase ca să mai fie numărate. Se produsese o prăbușire cvasi-totală a civilizației moderne, fapt care crea o viață fantasmagorică pentru toți cetățenii, exceptând câțiva privilegiați retrași în zone bine protejate. Era o lume întoarsă pe dos, o manifestare finală de entropie. Încercările unor grupuri bine intenționate de a rezolva situația nu avură sorți de izbândă, deoarece soluțiile propuse aveau caracter local, în vreme ce problemele erau globale.
Marele Haos se extinse de asemenea în coloniile din spațiu, punând punct final unui capitol glorios din istoria explorărilor. Pe măsură ce dezastrul economic se răspândea pe planeta mamă, coloniile împrăștiate în Sistemul Solar deveniră rapid niște copii vitregi și părăsiți ai Pământului, nefiind capabile să reziste fără o injecție susținută de bani, alimente și personal. Drept rezultat, în jurul anului 2140, aproape jumătate din locuitorii coloniilor le părăsiră pentru a se întoarce acasă, condițiile de viață din căminele de adopțiune deteriorându-se în asemenea măsură, încât până și dificultățile generate de readaptarea la gravitația Terrei, combinată cu sărăcia, erau de preferat. Procesul de migrare se acceleră în 2141 și 2142, ani caracterizați atât printr-o distrugere sistematică a ecosistemelor artificiale, cât și prin declanșarea unei lipse acute de piese de schimb pentru întreaga flotă de vehicule-robot, folosite pentru susținerea coloniilor.
Prin 2143, pe Lună și pe Marte rămăseseră doar o mână de pionieri hotărâți. Comunicațiile cu Pământul deveniră intermitente și neregulate. Nu se mai găseau bani pentru menținerea legăturilor radio cu așezările de frontieră. Uniunea Planetară încetase să ființeze cu mulți ani înainte. Nu mai exista nici un forum interesat de problemele speciei; Consiliul Guvernelor avea să fie format de-abia peste cinci ani. Cele două colonii rămase se străduiau zadarnic să evite moartea.
În următorul an — 2144 — avu loc ultima misiune spațială importantă, una de salvare, pilotată de o mexicană, Benita Garcia. Folosind o navă confecționată din piese vechi, domnișoara Garcia și echipajul său de trei persoane reușiră, într-un fel sau altul, să atingă orbita geosincronă a crucișătorului de croazieră avariat James Martin, ultimul vehicul interplanetar de transport în funcțiune, salvând astfel douăzeci și patru din cei o sută de copii și femei ce se repatriau de pe Marte. În memoria oricărui istoric al spațiului, salvarea pasagerilor de pe James Martin marcă sfârșitul unei ere. În următoarele șase luni, ultimele stații spațiale fură abandonate și timp de aproape patruzeci de ani, nici o ființă umană nu se mai ridică de pe Pământ cu o destinație orbitală.
În jurul anului 2145, lumea în convulsii reuși să-și dea seama de importanța organizațiilor internaționale neglijate și calomniate la începutul Marelui Haos. După ce se abținuseră de la o implicare politică personală pe parcursul primelor decade favorabile ale secolului, cei mai talentați reprezentanți ai omenirii începură să înțeleagă că numai prin unirea eforturilor se putea restaura o viață civilizată. La început, cooperarea avu un succes moderat, dar ea revigoră optimismul fundamental al spiritului uman, lansând procesul de reînnoire. Încet, cumplit de încet, elementele civilizației umane fură repuse fiecare la locul său.
Vor mai trece însă doi ani până ce această restabilire generală va fi evidențiată de statisticile economice. În 2147 produsul mondial brut atinse 7 % din nivelul înregistrat cu șase ani înainte. Șomajul în țările dezvoltate se ridică la o medie de 35 %; în unele țări subdezvoltate numărul șomerilor și al celor ce lucrau doar câteva zile pe săptămână se cifra la 90 % din totalul populației. Se estimează că numai pe durata cumplitului 2142, anul unei mari secete abătute asupra zonelor tropicale, muriră de foame aproximativ o sută de milioane de persoane. Combinația dintre o rată astronomică a mortalității — datorată unor cauze multiple — și o rată extrem de mică a natalității (cine își dorea să aducă copii pe o lume fără speranță?) conduse la o reducere drastică a populației, apreciată la circa un miliard spre sfârșitul lui 2150.