Doctorul Brown se pregăti să-i răspundă, când un strigăt ascuțit — «mămicăăă» — se reverberă în hol, provenind dintr-un dormitor. Câteva secunde mai târziu, un băiețel de vreo șase sau șapte ani trecu pușcă pe lângă David și Francesca pentru a se arunca direct în brațele mamei sale, aflată acum în cadrul ușii dintre hol și salon. Forța coliziunii făcu ca o parte din vinul din pahar să i se verse femeii pe mână, iar ea îl linse cu un gest inconștient, în vreme ce-și alina copilul.
— Ce s-a întâmplat, Justin?
— Omul negru mi-a stricat câinele; îngăimă Justin printre suspine. I-a tras un șut în fund și-acuma nu mai reușesc să-l fac să meargă.
Băiețelul arătă cu degetul spre capătul holului, de unde tocmai se apropiau Reggie Wilson și o adolescentă înaltă, zveltă și foarte serioasă.
— Tăticule, spuse fetița, implorând din ochi ajutorul lui David Brown, domnul Wilson și cu mine vorbeam despre colecția mea de ace cu gămălie, iar afurisitul ăla de câine robot a intrat și l-a mușcat de picior. După ce mai întâi a făcut pipi pe el. Justin l-a programat așa―
— Minte, o întrerupse cu un urlet băiețelul. Ea nu-l place pe Wally. Niciodată nu l-a plăcut.
Elaine Brown își sprijinea cu o mână fiul zguduit de hohote de plâns, în timp ce cu cealaltă strângea bine piciorul paharului. Nu ar fi fost tulburată de scenă dacă n-ar fi remarcat privirea dezaprobatoare a soțului. Sorbi vinul dintr-o singură înghițitură și puse paharul pe un raft de cărți din apropiere.
— Ei, gata, gata, Justin, spuse ea privind stânjenită în jur, nu mai plânge și spune-i lui mama ce s-a întâmplat.
— Negrul ăla nu mă place. Și nici eu nu-l plac. Wally știa asta, așa că l-a mușcat. Wally are întotdeauna grijă de mine.
Angela, fiica, deveni și mai agitată.
— Știam că se va întâmpla una ca asta. Cât timp domnul Wilson a stat de vorbă cu mine, Justin a tot intrat în cameră, întrerupându-ne ca să-i arate domnului jocurile, animalele, trofeele și chiar hainele sale. În cele din urmă, domnul Wilson a trebuit să se rățoiască la el. Apoi Wally a înnebunit, iar domnul Wilson a trebuit să se apere.
— E-o mincinoasă, mamă. O mare mincinoasă. Spune-i să tacă―
Doctorul David Brown îl întrerupse mânios.
— Elaine, urlă el ca să acopere hărmălaia creată, scoate-l… pe băiat… de aici. Se răsuci spre fiica lui, în vreme ce soția sa îl trăgea pe băiețel în salon. Angela, continuă el fără a-și mai stăpâni și ascunde de astă dată furia — cred că ți-am spus că sub nici un motiv nu trebuie să te cerți astăzi cu Justin.
Fata dădu înapoi în fața reproșului. Ochii i se umplură de lacrimi și încercă să spună ceva, dar Reggie Wilson se interpuse între cei doi.
— Scuzați-mă, doctore Brown, zău că Angela n-a făcut nimic rău, interveni el. Relatarea ei este corectă. Ea―
— Ascultă, Wilson, replică aspru David Brown, dacă nu te superi, îmi rezolv singur problemele de familie. Făcu o pauză să se calmeze. Îmi pare foarte rău pentru această neînțelegere; totul va reintra în normal în câteva minute. Își privi fiica rece și lipsit de bunăvoință. Du-te în camera ta, Angela. Discutăm mai târziu. Spune-i mamei tale că vreau să te ia de acolo înainte de cină.
Francesca Sabatini urmări cu mare interes întreaga scenă. Observă frustrarea lui David Brown și lipsa de aplomb a lui Elaine. Perfect, gândi Francesca. Chiar mai bine decât aș fi sperat. Doctorul va fi o pradă ușoară.
Luciosul tren argintiu străbătea nordul Texasului cu două sute cincizeci de kilometri pe oră. Luminile Complexului de Transport Dallas apărură la orizont în câteva minute. CTD acoperea o arie mamut de aproape douăzeci și cinci de kilometri pătrați, fiind în același timp aeroport, stație feroviară și orășel. Construit inițial în 2185 pentru a face față traficului aerian în continuă dezvoltare, cât și pentru a asigura o transbordare ușoară a pasagerilor în sistemul trenurilor de mare viteză, Complexul se transformase treptat — ca și alte centre similare din lume — într-o veritabilă comunitate. Mai bine de o mie de oameni — cei mai mulți lucrând în CTD și displăcându-le se efectueze zilnic naveta — locuiau în apartamentele dispuse în semicerc în jurul centrului comercial, situat în partea de sud a principalei gări terminus, în al cărei perimetru se aflau patru hoteluri importante, șaptesprezece restaurante și mai mult de o sută de magazine diverse — printre care unele de modă ale cunoscutei companii Donatelli.
— Pe atunci aveam nouăsprezece ani, îi spunea tânărul Francescăi, în vreme ce trenul se apropia de gară; am avut parte de o educație foarte strictă, așa că urmărindu-vă emisiunile la televizor, am învățat în zece săptămâni mai mult despre dragoste și sex decât am făcut-o în întreaga mea viață de până atunci. Voiam să vă mulțumesc pentru asta.
Francesca acceptă cu grație complimentul. Era obișnuită să fie recunoscută în public. Când trenul opri și ea coborî pe peron, Francesca îi zâmbi încă o dată tânărului. Reggie Wilson se oferi să-i ia de pe umăr camera, și se îndreptară spre transportorul ce urma să-i ducă la hotel.
— Nu te deranjează niciodată? întrebă el. Ea îl privi întrebătoare. Toate aceste atenții… faptul că ești o persoană publică?
— Nu, bineînțeles că nu. Zâmbi în sinea ei. Bărbatul acesta nu mă înțelege nici după șase luni. Poate că e prea plin de sine pentru a-și da seama că unele femei sunt la fel de ambițioase ca bărbații:
— Știam că cele două emisiuni ale tale sunt populare încă dinainte să te întâlnesc. Dar habar n-aveam că va fi imposibil să intrăm într-un restaurant sau să fim văzuți în public fără a da peste unul din admiratorii săi.
Reggie continuă să trăncănească pe măsură ce transportorul ieși din stație și se apropie de centrul comercial. Spre capătul unei promenade închise, un grup mare de oameni se vânzoleau în fața unui teatru, pe al cărui frontispiciu se menționa că titlul piesei In Any Weather, a dramaturgului american Linzey Olsen.
— O știi? întrebă alene Reggie. Eu unul am văzut filmul, atunci când a rulat prima dată pe ecrane, acum vreo cinci ani, continuă el fără a-i lăsa timp să răspundă. Cu Helen Caudill și Jeremy Temple, înainte ca ea să devină mare stea. O poveste stranie despre doi oameni care sunt nevoiți să împartă aceeași cameră de hotel pe durata unui viscol, în Chicago. Ambii sunt căsătoriți. Se îndrăgostesc unul de celalalt, discutând despre așteptările lor neîmplinite. Așa cum am spus, o piesă stranie.
Francesca nu-l asculta. Un băiat ce-i amintea de vărul ei Roberto se urcase în cabină chiar în fața lor, la prima stație din complexul comercial. Pielea și părul îi erau întunecate, trăsăturile frumos conturate. Cât timp a trecut de când nu l-am văzut pe Roberto, medită ea. Deja s-au împlinit trei ani. Era în Positano împreună cu soția lui, Maria. Francesca oftă, amintindu-și de zilele de demult. Se revedea pe sine râzând și alergând pe străzile din Orvieto. Avea nouă sau zece ani, era încă inocentă și nerăsfățată. Jucau fotbal în piața din fața Domului. Îi plăcea teribil să-și sâcâie vărul cel atât de politicos și impasibil. Roberto constituia singurul lucru bun din copilăria ei.
Transportorul se opri lângă hotel. Reggie o privea fix și Francesca intui că tocmai îi pusese o întrebare.
— Ei bine? făcu el în timp ce coborau din cabină.