— Îmi pare rău, dragă, visam iarăși cu ochii larg deschiși. Ce-ai spus?
— Nu mi-am dat seama că sunt plictisitor, replică fără umor Reggie. Execută o piruetă dramatică pentru a se asigura că este ascultat. Ce alegi pentru diseară? Am redus alternativele la două — bucătăria chinezească sau cajună.
În acel moment, gândul de a lua masa cu Reggie nu-i surâdea câtuși de puțin Francescăi.
— Sunt foarte obosită, spuse ea. Cred că voi mânca de una singură în cameră, apoi voi lucra nițel. Intuise perfect mâhnirea ce se așternu pe chipul bărbatului, așa încât se întinse și-l sărută ușor pe buze. Dar poți veni la mine ca să bei ceva, în jurul orei zece.
De îndată ce intră în apartament, prima grijă a Francescăi fu punerea în funcțiune a terminalului computerului, pentru a-și verifica mesajele. Erau în număr de patru. Imprimanta îi indică autorul fiecăruia, ora transmiterii, durata și nivelul de prioritate. Sistemul Priorității de Urgență reprezenta o inovație a concernului International Communications, una din cele trei companii de comunicații supraviețuitoare, care se dezvoltau din nou după consolidarea masivă de la mijlocul secolului. Beneficiarul unui SPU introducea în computer tipul de mesaj prioritar admis să-i întrerupă orice activitate. Francesca menționase doar mesajele de prioritate unu (necesitate extremă), programând ca ele să fie retransmise pe terminalul din reședința doctorului Brown; înregistrarea cu familia acestuia trebuia terminată într-o singură zi și dorise să reducă posibilitatea unei întârzieri.
Exista un singur mesaj de prioritate doi, lung de trei minute, de la Carlo Bianchi. Francesca se încruntă, introduse codurile adecvate în terminal și activă monitorul video. Pe ecran apăru un italian agreabil, de vârstă mijlocie, îmbrăcat într-un soi de costum de schi și stând pe o canapea, în fața unui cămin unde ardea un foc viu.
— Buon giorno, cara, o salută el. După ce lăsă timp camerei video să panorameze salonul noii sale vile din Cortina d’Ampezzo, signor Bianchi trecu direct la subiect. De ce refuza să apară în reclamele noii sale colecții de îmbrăcăminte sportivă de vară? Firma lui îi oferise o sumă incredibil de marc și programase în așa fel campania, încât spoturile publicitare să fie prezentate de-abia după terminarea misiunii Newton, nepunând-o astfel într-o situație delicată vizavi de contractele cu ASI. Carlo admise că în trecut avuseseră niște neînțelegeri dar, după părerea sa, aceasta se întâmplase cu mulți ani în urmă. Avea nevoie de răspunsul ei într-o săptămână.
Lua-te-ar dracul, Carlo, îi zise Francesca în gând, surprinsă ea însăși de intensitatea reacției. Puține persoane erau în stare s-o indispună pe Francesca, dar Carlo Bianchi se număra printre ele. Introduse în terminal comenzile necesare pentru a înregistra un mesaj pentru agentul ei din Londra, Darrell Bowman.
— Salut, Darrell. Francesca, din Dallas, Spune-i gurii ăleia sparte de Bianchi că nu i-aș face reclamele nici dacă mi-ar oferi zece milioane de mărci. Și, apropo, întrucât am înțeles că astăzi principalul lui rival e Donatelli, ce-ar fi să iei legătura cu directorul lor de publicitate, Gabriela și-nu-mai-știu-cum, am întâlnit-o cândva la Milano, și să-i comunici că aș fi încântată să lucrez pentru ei, după terminarea Proiectului Newton. În aprilie sau mai. Făcu o pauză de câteva clipe. Cam atât. Revin la Roma mâine noapte. Salutări lui Heather.
Cel mai lung mesaj provenea de la soțul ei, Alberto, un distins director executiv de vreo șaizeci de ani, un bărbat înalt și cărunt. Alberto conducea divizia italiană a lui Schmidt și Hagenest, conglomeratul multimedia german care deținea, printre altele, mai bine de o treime din ziarele și revistele din Europa, cât și o serie de importante rețele comerciale de televiziune în Germania și Italia. În transmisiunea sa, Alberto ședea în cabinetul de lucru de acasă, îmbrăcat într-un costum scump de culoarea cărbunelui, sorbindu-și liniștit coniacul. Tonul său era cald, familiar — mai degrabă al unui părinte decât al unui soț. Îi spuse Francescăi că lungul ei interviu cu Amiralul Otto Heilmann fusese difuzat în acea zi în toată Europa, că îi plăcuseră ca întotdeauna comentariile, dar că îl considera pe Otto un egomaniac. Nimic surprinzător în asta, cugetă Francesca ascultându-i spusele, având în vedere că așa și este. Însă omul îmi este adesea folositor.
Alberto îi dădu vești bune în legătură cu unul din fiii lui (Francesca avea trei copii vitregi, toți mai în vârstă decât ea) înainte de a-i spune că îi era dor și că o aștepta cu nerăbdare acasă în seara următoare. Și mie mi-e dor, gândi Francesca înainte de a răspunde la mesaj. E plăcut să trăiesc cu tine. Mă bucur atât libertate, cât și de siguranță.
Patru ore mai târziu, Francesca stătea pe balconul camerei, fumând o țigară în aerul rece de decembrie al Texasului. Era bine îmbrăcată cu rochia groasă de interior, oferită fiecărui oaspete de administrația hotelului. Cel puțin nu-i ca în California, își zise trăgând fumul adânc în piept. Măcar în Texas unele hoteluri au balcoane pentru fumători. Dacă le-ar sta în putință, habotnicii ăia de pe coasta de vest ar declara și fumatul o crimă.
Se apropie de balustradă să vadă mai bine un supersonic ce se apropia de aeroport dinspre vest. Cu ochiul minții se afla în interiorul avionului, așa cum urma să fie a doua zi, în timpul zborului spre Roma. Își imagină că avionul venea de la Tokio, capitala economică de necontestat a lumii înainte de Marele Haos. Ruinați de lipsa de materii prime pe durata neroditorilor ani de la mijlocul secolului, japonezii prosperau din nou astăzi, când lumea revenise la economia de piață. Francesca urmări aterizarea aparatului, apoi se uită în sus, la cerul presărat cu stele; trase din țigară urmărind cu privirea cum fumul se risipea alene în aer.
Și iată că acum te așteaptă ceea ce ar putea fi realizarea vieții tale, își zise singură Francesca. O șansă de a deveni nemuritoare? Cel puțin, multă vreme voi fi amintită ca un membru al echipajului Newton. Gândurile îi zburară spre misiune, evocând pe scurt imagini ale unor ființe fantastice, capabile să construiască enorme nave spațiale, trimițându-le după aceea în vizită către Sistemul Solar. Brusc, gândurile i se întoarseră la realitate — la contractele pe care David Brown tocmai le semnase înainte ca ea să-i părăsească reședința.
Acum suntem parteneri, stimate doctor Brown. Prima fază a planului meu s-a terminat. Și dacă nu greșesc cumva, am citit azi în ochii tăi o licărire de interes. Francesca îl sărutase în grabă după ce terminaseră de discutat și semnat contractele. Erau singuri în birou și o clipă crezuse că el avea să-i întoarcă sărutul cu și mai multă pasiune.
Francesca își termină țigara, o strivi în scrumieră și se întoarse în cameră. De îndată ce deschise ușa, auzi o respirație greoaie. Patul era într-o cumplită dezordine și de-a curmezișul lui zăcea un Reggie Wilson gol pușcă, sforăind cumplit. Ești foarte bine dotat, amice, atât pentru viață cât și pentru amor, comentă ea în gând. Dar nici una, nici cealaltă nu este o competiție atletică. Ai fi mai interesant dacă ai avea și ceva subtilitate, poate chiar puțină finețe…
7. RELAȚII CU PUBLICUL
Scăldat în primele raze de lumină ale dimineții, vulturul solitar se ridica sus deasupra mlaștinilor. O rafală de vânt venită dinspre ocean îl determină să facă un viraj, întorcându-se spre nord de-a lungul coastei. Undeva jos sub vultur, începând de la dunele albe și cafeniu deschis de lângă ocean și întinzându-se printre nenumărate le insule, râuri și golfulețe, acoperind mile întregi spre vest până spre orizont, pășunile și mlaștinile erau tăiate de un complex de construcții, întrerupt la rândul său de drumuri pavate. Cu șaptezeci și cinci de ani în urmă, Complexul Spațial Kennedy fusese unul din cele aproximativ zece astfel de locuri de pe Pământ, unde călătorii coborau din trenurile de mare viteză sau din avioane, ca să se urce într-o navetă a cărei destinație o reprezenta una din stațiile spațiale OTJ (Orbită Terestră Joasă). Dar Marele Haos transformase cosmodromul într-un memento fantomatic al unei culturi odinioară înfloritoare. Intrările și pasajele de legătură fuseseră abandonate de ani de zile ierbii, păsărilor de apă, aligatorilor și omniprezentelor insecte din zona centrală a Floridei.