Pe ultima sută de metri, o durea tot corpul. Brațele ei nu mai voiau să despice apa, picioarele nu mai aveau forță să lovească. Atunci începu și durerea din piept, o durere surdă care se menținu chiar și după ce indicatorul de adâncime îi arătă faptul că tunelul cotise ușor în sus.
Când, în cele din urmă, ajunse la capăt și se sprijini pe tălpi, nu lipsi mult să se prăbușească. Preț de mai multe minute încercă să-și recapete ritmul firesc al respirației și pulsului. Nu-i mai rămăsese putere nici măcar să ridice capacul de metal care acoperea ieșirea. Îngrijorată că se suprasolicitase, hotărî să rămână în tunel și să doarmă puțin.
Se trezi după două ore când auzi deasupra ei un bizar ciocănit repetat. Stând chiar sub capac, ascultă cu atenție. Auzea glasuri, dar nu înțelegea ce spun. Ce se petrece? se întrebă ea, pulsul accelerându-i-se subit. Dacă m-a descoperit poliția, de ce nu deschide pur și simplu capacul?
Se deplasă fără zgomot în întuneric spre echipamentul de scufundare care se afla lângă peretele opus al tunelului. Examină aparatele de măsură cu ajutorul lanternei micuțe, ca să vadă cât aer îi rămăsese în rezervor. Aș putea să mă scufund, dar nu mai mult de câteva minute, se gândi ea.
Dintr-o dată se auzi un ciocănit puternic în capac.
— Ești acolo, Nicole? întrebă robotul Ioana. Dacă da, răspunde-ne imediat. Avem aici sus niște haine groase pentru tine, dar nu suntem suficient de puternice să dăm la o parte capacul.
— Da, eu sunt! strigă ușurată Nicole. Am să ies de îndată ce am să pot.
În costumul ud, Nicole îngheță rapid în aerul de la suprafață, unde temperatura era doar cu câteva grade peste zero. Parcurse clănțănind din dinți cei optzeci de metri până la ascunzătoarea unde se aflau mâncarea și îmbrăcămintea uscată.
Când ajunseră la provizii, Ioana și Eleanor o sfătuiră să îmbrace uniforma militară pe care i-o lăsaseră Ellie și Eponine. Nicole întrebă de ce, iar roboții îi explicară că pentru a ajunge în New York trebuia să traverseze cel de-al doilea habitat.
După ce se instală în siguranță în buzunarul cămășii lui Nicole, Eleanor spuse:
— În caz că suntem descoperite, o să ne fie mai ușor să ieșim din bucluc dacă porți uniformă de soldat.
Nicole își puse indispensabilii lungi și uniforma. După ce se încălzi își dădu seama că îi e foarte foame. Adună, în timp ce mânca, toate celelalte lucruri care fuseseră înfășurate în cearceaf și le băgă în rucsacul pe care îl purtase sub vesta de scufundător.
Intrarea în cel de-al doilea habitat fu o problemă. În tot Platoul Central Nicole și cei doi roboți nu întâlnise absolut nici un om, însă intrarea în ceea ce fusese odinioară căminul avianilor și sesilelor era păzită de o santinelă. Eleanor plecase înainte să cerceteze locul și anunțase dificultatea. Trioul se opri la vreo patru sute de metri de principala rută de trafic dintre cele două habitate.
— Asta trebuie să fie o măsură nouă de precauție, adoptată după evadarea ta, îi spuse Ioana lui Nicole. N-am mai avut până acum dificultăți în a intra și ieși.
— Nu există nici o altă cale de a ajunge înăuntru? întrebă Nicole.
— Nu, răspunse Eleanor. Locul sondei inițiale era aici. Desigur, a fost considerabil lărgit și peste șanțul cu apă s-a construit un pod pentru ca trupele să se poată deplasa rapid. Dar alte intrări nu există.
— Și trebuie neapărat să trecem prin habitatul ăsta ca să ajungem la Richard, în New York?
— Da, răspunse Ioana. Acea uriașă barieră cenușie de la sud, cea care formează zidul celui de-al doilea habitat pe o distanță de mai mulți kilometri, împiedică deplasările în și din Semicilindrul Nordic al Ramei. Am putea zbura peste ea dacă am avea un avion care să atingă altitudinea de doi kilometri și un pilot foarte isteț, dar nu avem… Pe lângă asta, Richard se așteaptă să venim prin habitat.
Așteptară vreme îndelungată în întuneric și frig. Unul din cei doi roboți se ducea periodic să verifice intrarea, dar mereu era prezentă o santinelă. Nicole obosi.
— Știți, spuse ea la un moment dat, nu putem să rămânem aici o veșnicie. Trebuie să existe și un alt plan.
— Noi nu avem cunoștință de vreun plan alternativ la această situație, spuse Eleanor, amintindu-i lui Nicole pentru prima dată că erau roboți.
În timpul unei scurte ațipeli, Nicole visă că dormea goală pe un cub de gheață foarte mare și foarte plat. Avianii țipau la ea de pe cer și sute de robotei ca Ioana și Eleanor o înconjurau pe gheață. Cântau ceva la unison.
Când se trezi, se simți oarecum mai întremată. Discută cu cei doi roboți și elaborară un plan nou. Hotărâră să nu se miște până când nu apărea o pauză în circulația prin intrarea celui de-al doilea habitat. Atunci, roboții aveau să ademenească santinela în altă parte ca Nicole să poată intra. Ioana și Eleanor o instruiră pe Nicole ca, după aceea, să meargă cu precauție până în cealaltă parte a podului și apoi să cotească la dreapta pe malul șanțului cu apă.
— Să ne aștepți în micul golf care se află la vreo trei sute de metri depărtare de pod, spuse Eleanor.
Douăzeci de minute mai târziu, Ioana și Eleanor începură să facă o zarvă teribilă lângă zidul îndepărtat, la vreo cinci-zeci de metri de intrare. După ce santinela își părăsi postul pentru a vedea ce era cu zgomotul, Nicole intră nestingherită în habitat. În interior, o scară lungă șerpuia pe o înălțime de câteva sute de metri, de la intrare până la nivelul șanțului lat cu apă care încercuia întregul habitat. Pe scară erau din loc în Joc lumini; și Nicole văzu și altele pe podul din fața ei, dar iluminatul general era foarte sărăcăcios. Nicole văzu doi muncitori constructori urcând scara în direcția ei și se încordă, însă trecură pe lângă ea doar cu un salut din cap. Nicole se bucură că purta uniforma.
În timp ce aștepta lângă șanț, se uită înspre centrul habitatului extraterestru și încercă să distingă fascinantele construcții pe care i le descriseseră Ioana și Eleanor — uriașa structură cilindrică de culoare maro, înaltă de o mie cinci sute de metri, care odinioară găzduise coloniile de aviani și sesile; marea sferă cu glugă care atârna din tavanul habitatului și furniza lumină; inelul de misterioase clădiri albe care încercuia cilindrul de-a lungul șanțului.
Sfera cu glugă nu mai fusese aprinsă de luni întregi, de la prima incursiune a oamenilor pe domeniul avianilor și sesilelor. Singurele lumini pe care Nicole le vedea erau mici și foarte răzlețe, evident plasate în habitat de oamenii invadatori, astfel că nu putea discerne decât silueta vagă a marelui cilindru, o umbră cu conturul foarte difuz. Trebuie să fi fost impresionant când a intrat Richard aici, se gândi Nicole, înduioșată la gândul că se afla într-un loc unde, nu cu mult timp în urmă, se aflase căminul unei alte specii înzestrate cu conștiință. Așadar, ne-am extins și aici hegemonia,călcând în picioare toate formele de viață care nu sunt la fel de puternice ca noi.
Eleanor și Ioana sosiră mai târziu decât se așteptase Nicole. Începură să înainteze încet toate trei în lungul șanțului. Unul dintre roboți era mereu în frunte, pe post de cercetaș, având grijă ca întâlnirea cu alți oameni să fie evitată. De două ori, în porțiunea habitatului care semăna mult cu o junglă de pe Pământ, Nicole așteptă în liniște cât timp trecu pe drumul din stânga lor câte un grup de soldați și muncitori. În ambele dăți studie fascinată plantele noi și interesante din jurul ei. Ba chiar găsi și o viețuitoare, ceva între lipitoare și râmă, care încerca să intre în cizma ei dreaptă. O luă și o băgă în buzunar.