Nicole își simți pulsul accelerându-se. Despre ce vorbește? se întrebă ea. Ce poate fi atât de neobișnuit…?
— Vom urca într-un vehicul mic care ne va duce câțiva kilometri în acest modul. La capătul acestei scurte călătorii te vei reîntâlni cu fiica ta Simone și cu Michael O’Toole.
— Poftim?! strigă Nicole smulgându-și mâinile din ale Vulturului și punându-le pe cască. Am auzit bine? Ai spus că am să-i văd pe Simone și pe Michael?
— Da, răspunse Vulturul. Te rog, Nicole, încearcă să te liniștești…
— Dumnezeule! exclamă Nicole ignorându-i vorbele. Nu-mi vine să cred. Pur și simplu nu-mi vine să cred… Sper că nu e o glumă crudă…
— Te asigur că nu e…
— Dar cum se face că Michael e încă în viață? întrebă Nicole. Trebuie să aibă cel puțin o sută douăzeci de ani…
— L-am ajutat cu magia noastră medicală, cum o numești tu.
— O, Simone, Simone! strigă Nicole. E adevărat? Chiar e adevărat?
Lacrimile întârziaseră să apară, din cauza șocului. Acum îi curgeau șiroaie pe obraji. În ciuda durerii din șold, Nicole aproape sări de pe locul ei ca să-l îmbrățișeze pe Vultur.
— Mulțumesc, o, îți mulțumesc! Nici nu știi cât înseamnă asta pentru mine.
Vulturul ținu în loc scaunul lui Nicole în ascensorul cu care coborau în centrul principalului complex de transport. Ea aruncă o privire în jur. Stația era exact ca aceea pe care și-o amintea de la Baza de Tranzit din apropierea lui Sirius. Avea cam douăzeci de metri înălțime și era circulară. O jumătate de duzină de trotuare mobile înconjurau zona centrală, fiecare ducând într-un alt tunel boltit. Deasupra tunelelor, în dreapta, erau două structuri cu mai multe nivele.
— Trenurile care fac legătura între module pleacă de acolo, de sus? întrebă Nicole, amintindu-și călătoria făcută cu Simone și Katie când erau mici.
Vulturul dădu din cap. Împinse scaunul ei cu rotile pe unul din trotuarele în mișcare și părăsiră centrul stației. Parcurseră câteva sute de metri printr-un tunel, apoi trotuarul mobil se opri.
— Mașina noastră trebuie să fie chiar în dreapta, în primul coridor, spuse Vulturul.
Mica mașină, care se deschidea de sus, avea două locuri. Vulturul o ridică în brațe pe Nicole și o așeză pe un loc, apoi strânse scaunul cu rotile într-un pachet nu mai mare ca o servietă și-l puse într-un buzunar din exteriorul vehiculului. Curând după aceea, mașina porni prin labirintul de culoare fără ferestre, de un crem pal. Nicole era extraordinar de tăcută. Încerca să se convingă pe sine că-și va revedea în scurt timp fiica pe care o lăsase într-un alt sistem stelar cu foarte mulți ani în urmă.
Călătoria prin Modulul de Locuit părea interminabilă. La un moment dat se opriră și Vulturul îi spuse lui Nicole că poate să-și scoată casca.
— Suntem aproape? întrebă ea.
— Încă nu, dar ne aflăm deja în zona lor atmosferică. De două ori întâlniră extratereștri fascinanți, în vehicule care mergeau în direcția opusă, dar Nicole era prea emoționată ca să fie atentă și la altceva decât la ceea ce se petrecea în mintea ei. Liniștește-te, îi spuse un glas interior. Nu fi absurd, răspunse alt glas. Sunt pe cale să-mi văd o fiică pe care n-am mai văzut-o de patruzeci de ani. N-am cum să rămân calmă.
— … În felul ei, viața lor a fost tot atât de ieșită din comun ca a ta, spunea Vulturul. Diferită, firește, total diferită. Azi-dimineață devreme, când l-am dus pe Patrick să-i vadă…
— Ce-ai spus? întrebă brusc Nicole. Ai spus că Patrick i-a văzut azi dimineață? L-ai dus pe Patrick să-și vadă tatăl?
— Da, răspunse Vulturul. Întotdeauna am avut în plan această revedere, atâta timp cât totul mergea conform programului… De fapt, nici tu și nici Patrick nu i-ați fi văzut pe Simone, Michael și copiii lor…
— Copii! exclamă Nicole. Mai am și alți nepoți!
— … decât după ce vă veți fi instalat la Baza de Tranzit, dar când Patrick a solicitat reconsiderarea… Ei bine, ar fi fost lipsit de inimă să-l lăsăm să plece pentru totdeauna fără să-și vadă tatăl biologic…
Nicole nu se mai putu abține, se întoarse și-l sărută pe Vultur pe obrazul cu pene.
— Și Max spunea că nu ești decât o mașină rece. Cât s-a înșelat!… Îți mulțumesc… Îți mulțumesc în numele lui Patrick…
Tremura de emoție. În clipa următoare, nu mai putu să respire. Vulturul opri repede mașina.
— Unde mă aflu? întrebă Nicole, ieșind dintr-o ceață deasă.
— Suntem parcați chiar în interiorul zonei împrejmuite în care trăiesc Michael, Simone și copiii lor, spuse Vulturul. Suntem aici de aproximativ patru ore. Ai adormit.
— Am avut un atac de inimă? întrebă Nicole.
— Nu chiar… Doar o dereglare. M-am gândit să te duc imediat la spital, dar am decis să aștept până te trezești. În plus, am la mine majoritatea medicamentelor…
Vulturul se uită la ea cu ochii lui intens albaștri.
— Ce vrei, Nicole? întrebă el. Să-i vizitezi pe Simone și pe Michael, cum am plănuit, sau să mergi la spital? E alegerea ta, dar înțelege că…
— Știu, îl întrerupse Nicole oftând, trebuie să am grijă să nu mă agit prea mult… Vreau s-o văd pe Simone, chiar dacă ăsta e ultimul lucru din viața mea… Poți să-mi dai ceva care să mă calmeze, dar să nu mă facă apatică sau să mă adoarmă?
— Un sedativ slab te va ajuta, dacă te străduiești în mod conștient să-ți stăpânești emoțiile, spuse Vulturul.
— În regulă. Îmi voi da toată silința.
Vulturul băgă mașina pe un drum pavat, străjuit de copaci înalți. Nicole își aminti de toamna pe care o petrecuse în New England cu tatăl ei, în adolescență. Frunzele din copaci erau roșii, aurii și maro.
— E frumos, spuse ea.
Mașina se înscrise într-o curbă și trecu pe lângă un gard alb care împrejmuia o zonă cu iarbă. În țarc erau patru cai. Printre ei mergeau doi oameni, doi adolescenți.
— Tinerii sunt reali, spuse Vulturul. Caii sunt simulări. În vârful unui deal cu pantă lină era o casă albă, mare, cu două nivele și acoperiș negru. Vulturul trase pe aleea circulară și opri mașina. Un moment mai târziu, ușa casei se deschise și dinăuntru ieși o femeie înaltă, frumoasă, neagră ca tăciunele, cu părul încărunțit.
— Mamă! strigă Simone, luând-o la fugă spre mașină. Nicole abia avu timp să deschidă portiera că Simone se și aruncă în brațele mamei sale. Cele două femei se sărutară și se îmbrățișară plângând. Nici una nu putea vorbi.
8
— Vizita lui Patrick a fost dulce-amară, spuse Simone punând jos ceașca de cafea. A stat aici peste două ore, dar parcă au fost doar câteva minute.
Cei trei stăteau la o masă care dădea spre terenul unduitor care înconjura casa. Nicole se uita pe fereastră la scena idilică.
— În mare parte e o iluzie, firește, spuse Michael. Dar una foarte bună… dacă n-ai ști, ai crede că ești în Massachusetts sau în sud, în Vermont.
— Toată cina asta mi s-a părut un vis, spuse Nicole. Încă n-am acceptat că tot ce se întâmplă este adevărat.
— La fel am simțit noi aseară când ni s-a spus că în dimineața asta o să-l vedem pe Patrick, spuse Simone. Nici eu, nici Michael n-am închis un ochi toată noaptea.