Căscă și se întoarse pe o parte. În timp ce adormea, în minte îi dansau universuri care se nășteau explodând.
9
Nicole se trezi odihnită și cu uimitor de multă energie. Dădu să apese pe butonul de lângă pat, dar se răzgândi. Reuși să se așeze în scaunul cu rotile, se duse la fereastră și trase draperiile.
Era o dimineață frumoasă. În stânga ei se afla un pârâu mic; și trei copii, probabil între opt și zece ani, aruncau pietre pe suprafața unei bălți mici formată de cursul normal al pârâului. În timp ce se uita pe fereastră la câmpiile și copacii și dealurile vălurite perfect simulate, Nicole se simți dintr-o dată tânără și plină de viață.
Poate că, la urma urmelor, ar trebui să-i las să mă repare, se gândi Nicole. Să-mi înlocuiască toate părțile deteriorate și uzate… Aș putea trăi aici, cu Simone și Michael. Aș putea chiar să-i învăț pe strănepoții mei câteva lucruri…
Cei trei copii plecară de lângă pârâu și o luară la fugă peste un câmp verde, spre țarcul cailor. Băiatul fugea cel mai repede, dar abia reuși s-o întreacă pe cea mai mică dintre fete. Cei trei râseră și chemară caii la gard.
— Băiatul e Zachary, spuse Michael cel Mare din spatele ei. Fetele sunt Colleen și Simone… Zachary și Colleen sunt copiii Katyei, Simone e copilul cel mare al lui Timothy.
Nicole nu-l auzise intrând în cameră. Se întoarse.
— Bună dimineața, Michael, spuse ea și se uită din nou pe fereastră. Toți copiii sunt superbi.
— Mulțumesc, spuse Michael venind la fereastră. Sunt un om foarte norocos. Dumnezeu m-a binecuvântat cu o viață fascinantă, plină de bogății incredibile.
Se uitară în tăcere la copii. Zachary încălecă un cal alb și începu să se dea mare.
— Mi-a părut rău să aud de moartea lui Richard, spuse Michael. Ne-a povestit ieri Patrick cum s-a întâmplat… Trebuie să fi fost îngrozitor pentru tine.
— Într-adevăr, răspunse Nicole. Între mine și Richard exista o prietenie minunată…
Se întoarse cu fața la el.
— Ai fi fost foarte mândru de el, Michael… În ultimii ani era alt om…
— Am bănuit, spuse Michael. Richard pe care-l știam nu s-ar fi oferit niciodată să-și riște viața, mai ales ca s-o salveze pe-a altora…
— Ar fi trebuit să-l vezi cu nepoata lui, Nikki, fetița lui Ellie. Erau nedespărțiți. El era „Boobah” al ei… A descoperit tandrețea prea târziu în viață…
Nicole nu putu să continue. O durere de inimă bruscă o copleși. Se duse cu scaunul la noptieră și luă o înghițitură de lichid albastru din sticlă.
Se întoarse la fereastră. Cei doi prieteni vechi se uitară din nou la copiii care se jucau. Fetele încălecaseră și ele și părea că au început un fel de joc.
— Patrick ne-a spus că Benjy a devenit un adult grozav, spuse Michael. Limitat în unele privințe, desigur, dar absolut remarcabil, ținând cont de capacitatea lui de bază și de perioadele lungi de somn… Ne-a spus că Benjy este un omagiu viu adus talentelor tale și că ai lucrat neobosit cu el, nelăsându-l niciodată să-și folosească handicapul ca pe o scuză…
Fu rândul lui Michael să-și simtă glasul sugrumat de emoții. Se întoarse spre Nicole cu ochii în lacrimi și-i luă mâinile.
— Nu știu dacă am să-ți pot mulțumi vreodată pentru că i-ai crescut pe cei doi băieți cu atâta grijă, mai ales pe Benjy.
— Sunt fiii noștri, Michael, spuse Nicole. Îi iubesc foarte mult.
Michael își șterse cu batista nasul și ochii.
— Simone și cu mine vrem să-i cunoști pe copiii noștri și pe nepoți, firește. Dar am căzut de acord că, mai întâi, trebuie să-ți spunem ceva… Nu știam exact cum ai să reacționezi… Totuși, n-ar fi cinstit să nu-ți spunem, pentru că astfel s-ar putea să nu înțelegi de ce copiii reacționează…
— Ce este, Michael? îl întrerupse Nicole zâmbind. E clar că ți-e greu să treci la subiect.
— Într-adevăr, spuse el, traversând camera și apăsând de două ori pe butonul de pe noptieră. Nicole, ce urmează să-ți spun e puțin cam delicat… Mai ții minte, aseară, când ți-am spus că și eu, și Simone am avut tovarăși extratereștri?
— Da, Michael, spuse Nicole.
Continua să se uite pe fereastră. Michael veni lângă ea și-i luă mâna. Afară, o femeie care se apropia de cincizeci de ani, cu trup atletic și pielea de un arămiu închis ieșise din casă și se îndrepta repede spre țarcul cailor. Silueta femeii și ținuta ei i se părură lui Nicole cunoscute. Copiii o văzură pe femeie, îi făcură cu mâna, și-și îndreptară caii spre ea.
Nicole îl auzi pe Zachary strigând-o pe femeie pe nume și, dintr-o dată, înțelese. Rămase ca trăsnită. Femeia se întoarse o fracțiune de secundă și Nicole se văzu pe sine, exact așa cum era când părăsise Baza de Tranzit, cu patruzeci de ani în urmă. Nu reuși să-și stăpânească emoția.
— De tine îi era cel mai dor lui Simone, spuse Michael ca răspuns la expresia uluită așternută pe chipul lui Nicole.
Așa că a fost foarte normal ca extratereștrii să-i modeleze o tovarășă după imaginea ta… E o simulare extraordinar de bună. Nu doar ca aspect fizic, asta poți vedea singură, ci și ca personalitate. Simone și cu mine eram uimiți, mai ales la început, ce copie perfectă au făcut. Extraterestra vorbea ca tine, mergea ca tine, ba și gândea ca tine… După o săptămână, Simone îi spunea „Mamă”, iar eu îi spuneam „Nicole”. De atunci e cu noi.
Nicole privea simularea propriei persoane fără să scoată o vorbă. Expresia feței și chiar gesturile sunt corecte, se gândi ea. Continuă să se uite fix la femeia care se apropia de casă cu cei trei copii.
— Simone s-a gândit că s-ar putea să te superi puțin sau poate chiar să te simți înlocuită, descoperind că această simulare a ta trăiește cu noi de atâția ani. Însă am asigurat-o că vei înțelege, doar că-ți va trebui ceva timp să te obișnuiești cu ideea… La urma urmei, din câte știu eu, nici o ființă omenească n-a fost înlocuită vreodată de o copie robot a ei…
Extraterestra Nicole ridică o fată și o învârti în aer. Apoi cei patru urcară treptele în fugă și trecură pragul casei.
Ei îi spun bunică, se gândi Nicole. Ea poate să alerge, să călărească și să-i arunce în aer…Nu e zbârcită și imobilizată într-un scaun cu rotile. O emoție care nu-i plăcea, autocompătimirea, începu să-și facă loc în ea. Poate că lui Simone nici nu i-a fost atât de dor de mine, își spuse ea. „Mama” ei i-a fost alături în toți anii ăștia, fără să îmbătrânească, fără să ceară nimic…
Nicole simți că e gata să plângă. Se adună.
— Michael, spuse ea, forțându-se să zâmbească, lasă-mă un minut să mă pregătesc pentru micul dejun.
— Sigur n-ai nevoie de ajutor? întrebă ei.
— Nu, nu… Mă descurc… Vreau doar să mă spăl pe față și să mă fardez puțin.
Lacrimile veniră la câteva secunde după ce ușa se închise. Nici aici nu-i loc pentru mine,își spuse Nicole. Există deja o bunică, una mai bună decât aș putea fi eu vreodată, chiar dacă e doar un robot…