În drumul de întoarcere la centrul de transport, Nicole nu vorbi aproape deloc. Rămase tăcută și după ce naveta părăsi Modulul de Locuit și ieși în spațiu.
— Nu vrei să vorbești despre asta, nu-i așa? spuse Vulturul.
— Nu prea, răspunse Nicole în microfonul din cască.
— Îți pare bine că te-ai dus? întrebă Vulturul după un timp.
— Oh, da… Absolut, răspuns ea. A fost una din cele mai impresionante experiențe din viața mea… Îți mulțumesc foarte mult.
Vulturul reglă viteza navetei astfel încât să se deplaseze încet. Uriașul tetraedru luminat domina priveliștea de dincolo de fereastră.
— Procedura de înlocuire ar putea fi realizată în după-amiaza asta, spuse Vulturul. La începutul săptămânii viitoare ai arăta mai tânără decât Michael cel Mare.
— Nu, mulțumesc, spuse Nicole. Urmă o altă perioadă lungă de tăcere.
— Nu pari prea fericită, spuse apoi Vulturul.
Nicole se întoarse și se uită la însoțitorul ei extraterestru.
— Ba sunt, spuse ea. Sunt fericită mai ales pentru Simone și Michael… E minunat că au o viață atât de împlinită…
Inspiră adânc.
— Poate că sunt doar obosită, spuse ea. S-au întâmplat atâtea într-un timp atât de scurt!
— Probabil că asta e, spuse Vulturul.
Nicole se cufundă în gânduri, revăzând metodic tot ce i se întâmplase de când se trezise. Prin minte îi trecură în goană fețele celor șase copii și paisprezece nepoți ai lui Simone și Michael. Un grup frumos, dar fără multă variație, își spuse ea.
Însă cel mai des îi apărea în minte o altă față, una pe care și-o amintea cu claritate din oglindă. Era de acord cu Simone și Michael că cealaltă Nicole seamănă incredibil de bine cu ea, că reprezintă un triumf al tehnologiei avansate. Însă nu fusese în stare să discute cu ei despre cât e de ciudat să faci cunoștință și să porți o conversație cu tine însăți la o vârstă mai tânără. Ce ciudat te simți știind că un robot te-a înlocuit în inima și mintea celor din familia ta.
Nicole urmărise în tăcere cum cealaltă Nicole și Simone se amuză de o ceartă pe care Simone o avusese cu ani în urmă cu surioara ei Katie, la Baza de Tranzit. În timp ce extraterestra reamintea detaliile întâmplării, se reîmprospăta și memoria lui Nicole. Până și memoria ei e mai bună ca a mea… Ce soluție perfectă la problema îmbătrânirii și a morții!… Să prinzi o persoană în floarea vieții, cu toate capacitățile intacte și s-o conservi pe vecie ca o legendă, cel puțin în ochii celor iubiți.
— De unde știu eu sigur că acei Michael și Simone cu care am vorbit ieri și azi dimineață sunt oameni adevărați și nu doar simulări de o fidelitate chiar și mai înaltă decât cealaltă Nicole? îl întrebă Nicole pe Vultur.
— Sfântul Michael a spus că ai pus mai multe întrebări la obiect despre viața din trecut a lui Michael cel Mare, spuse Vulturul. N-ai fost mulțumită de răspunsuri?
— Dar acum o oră, în mașină, mi-am dat seama că unele informații puteau să fi fost luate din dosarul biografic al lui Michael din nava Newton, dosar la care știu că voi ați avut acces…
— De ce ne-am fi dat peste cap să te inducem în eroare? Am mai făcut noi așa ceva până acum?
— Câți alți copii ai lui Simone și Michael mai există? întrebă Nicole după câteva minute, schimbând subiectul.
— Aici, la această Bază de Tranzit, treizeci și doi, răspunse Vulturul. Și mai mult de o sută în alte locuri.
Nicole clătină din cap. Își aduse aminte de cronicile senufo. „Și urmașii ei se vor răspândi printre stele”… Omeh ar fi încântat, se gândi ea.
— Așadar, ați perfectat dezvoltarea extrauterină a oamenilor din ovule fertilizate?
— Mai mult sau mai puțin, răspunse Vulturul. Un timp domni din nou tăcerea.
— De ce nu mi-ai vorbi niciodată de Prim Monitoare? întrebă apoi Nicole.
— N-am avut voie, până te-ai trezit din somnul cel lung… Iar de atunci, n-a venit vorba.
— Tot ce-a spus Sfântul Michael despre Dumnezeu și haos și multiplele universuri este adevărat?
— Din câte știm noi, da, răspunse Vulturul. Cel puțin asta ni s-a programat în sisteme… Nici unul dintre noi cei de aici n-a văzut vreodată un Prim Monitor.
— Și e posibil ca toată povestea să fie un mit, creat de o inteligență superioară ierarhic ție, ca explicație oficială de oferit ființelor umane?
Vulturul ezită.
— Se poate și asta… N-am cum să știu.
— Ai ști dacă înainte ți-ar fi fost programată altă explicație în sistem?
— Nu neapărat, spuse Vulturul. Nu sunt singurul responsabil de ceea ce conține memoria mea.
Purtarea lui Nicole rămase neobișnuită. Își întrerupea perioadele lungi de tăcere pentru a pune, din senin, întrebări aparent fără legătură. La un moment dat întrebă de ce unele Baze de Tranzit aveau patru module, iar altele trei. Vulturul îi răspunse că Modulul Cunoașterii crea un tetraedru la fiecare a zecea sau a douăsprezecea Bază de Tranzit. Nicole vru să știe ce era atât de deosebit la Modulul Cunoașterii. Vulturul îi spuse că în acest modul se depozitau toate cunoștințele dobândite despre această parte a galaxiei.
— Este în parte bibliotecă, în parte muzeu și conține o cantitate uriașă de informații în diverse forme, spuse el.
— Ai fost vreodată în acest Modul al Cunoașterii? întrebă Nicole.
— Nu, dar actualele mele sisteme conțin o descriere completă a lui…
— Eu pot să merg acolo? întrebă Nicole.
— O ființă vie trebuie să aibă permisiune specială ca să intre în Modulul Cunoașterii, spuse Vulturul.
Când Nicole vorbi din nou, întrebă ce se va întâmpla cu oamenii care vor fi transferați peste o zi sau două la Baza de Tranzit. Vulturul îi explică răbdător că oamenii vor trăi în Modul de Locuit într-un mediu test împreună cu mai multe alte specii, că vor fi monitorizați îndeaproape și că printre ei s-ar fi putut sau nu să trăiască și Simone, Michael și familia lor.
Nicole luă decizia cu câteva minute înainte să ajungă la steaua de mare.
— Vreau să rămân aici numai la noapte, spuse ea încet. Ca să-mi pot lua rămas bun de la toți.
Vulturul se uită la ea cu o expresie curioasă.
— Apoi, mâine, continuă Nicole, dacă poți să obții permisiunea, vreau să mă duci la Modulul Cunoașterii… O dată ce părăsesc steaua de mare, vreau să mi se întrerupă toată medicația… Și nu vreau eforturi eroice dacă inima mea intră în agonie.
Nicole se uita drept înainte prin cască, pe fereastra navetei. De bună seamă, e timpul potrivit, își spuse ea. Măcar de-aș avea curaj să nu șovăi.
— Da, mamă, spuse Ellie. Înțeleg, zău că înțeleg… Dar sunt fiica ta. Te iubesc. Indiferent cât de logic ar putea să fie pentru tine, n-am cum să fiu fericită pentru că n-am să te mai văd niciodată.
— Și ce-ar trebui să fac? întrebă Nicole. Să-i las să mă transforme într-o femeie bionică, astfel încât să mă-nvârt pe-aici pe vecie? Și să fiu la grande damme a comunității, sentențioasă și plină de importanță? Ideea asta nu-mi surâde deloc.
— Dar toată lumea te admiră, mamă, spuse Ellie. Familia ta de aici te iubește și ai putea petrece mulți ani ajungând să cunoști întreaga familie a lui Simone și Michael… N-ai fi niciodată o povară pentru nici unul dintre noi…