Richard se opri. Nicole se duse la marginea machetei și întinse brațele către o pereche de stele roșii din capătul unei vergele lungi de trei metri.
— Presupun că ai variat lungimea vergelelor pentru a demonstra relația tridimensională dintre toate aceste stele, spuse ea.
— Da… Acel grup binar anume pe care îl atingi tu, se numește Struve 2398, spuse Richard. Are o declinație foarte mare și distanța dintre el și Soare e puțin mai mare de zece ani-lumină.
Văzând ușoara grimasă de pe fața lui Nicole, Richard râse și, traversând camera, o luă de mână.
— Vino cu mine și am să-ți arăt ceva cu adevărat interesant, spuse el.
Se duseră în cealaltă parte a machetei și rămaseră cu fața la Soare, la jumătatea distanței dintre stelele Sirius și Tau Ceti.
— Ar fi fantastic dacă Baza de Tranzit pe care o cunoaștem chiar s-a deplasat, spuse Richard emoționat, și o vom vedea din nou, aici, în cealaltă parte a sistemului nostru solar, nu-i așa?
Nicole râse.
— Bineînțeles, spuse ea, însă nu avem nici o dovadă…
— Dar avem minte și imaginație, o întrerupse Richard. Iar Vulturul chiar ne-a spus că întreaga Bază de Tranzit se poate deplasa. Mie mi se pare că…
Richard se opri la mijlocul frazei, apoi schimbă subiectul.
— N-ai întrebat chiar tu, după ce am plecat de la Baza de Tranzit, pe unde a mers nava noastră Rama în toți anii aceia în care noi am dormit? Să presupunem, de exemplu, că avianii și sesilele au fost culeși de undeva de pe drum, din jurul sistemelor binare Procyon poate, sau poate chiar de aici, din jurul lui Epsilon Eridani — am fi putut foarte bine să fi urmat chiar traiectoria asta. La o fracțiune semnificativă din viteza luminii, Rama putea să facă ușor drumul înapoi până la Soare…
— Stai așa, Richard, spuse Nicole. Pe această temă, ești cu mult înaintea mea. S-o luăm de la început…
Se așeză pe platformă, în interiorul machetei, lângă o sferă roșie aflată în vârful unei vergele foarte scurte, de numai câțiva centimetri și-și încrucișă picioarele.
— Dacă am înțeles bine ipoteza ta, voiajul nostru actual se va sfârși la Tau Ceti?
Richard dădu din cap afirmativ.
— Traiectoria e prea perfectă ca să fie o coincidență. În aproximativ cincisprezece ani vom ajunge la Tau Ceti și cred că experimentul nostru va lua sfârșit.
Nicole mârâi.
— Sunt deja bătrână, spuse ea. La vremea aceea, dacă am să mai fiu în viață, am să fiu scofâlcită ca o prună uscată… Doar așa, din curiozitate, ce crezi că se va întâmpla cu noi după ce „experimentul nostru ia sfârșit”, cum spui tu?
— Uite-aici ne trebuie imaginație… Bănuiesc că vom fi dați jos de pe Rama, însă ce se va întâmpla cu noi după aceea n-am cum să știu… Presupun că soarta noastră va depinde într-un fel de ceea ce s-a observat în tot timpul ăsta…
— Așadar, ești întru totul de acord cu mine că Vulturul și amicii lui de la Baza de Tranzit stau cu ochii pe noi?
— Absolut. Au investit enorm în acest proiect… Sunt convins că monitorizează tot ce se întâmplă aici pe Rama… Trebuie să mărturisesc că mă miră că ne-au lăsat complet de capul nostru și nu s-au amestecat niciodată în treburile noastre, dar probabil că asta e metoda lor.
Nicole rămase tăcută câteva secunde. Se juca absentă cu sfera roșie de lângă ea (Richard îi spusese că reprezenta steaua Epsilon Indi).
— Judecătorul din mine se teme de concluzia pe care ar trage-o cu privire la noi un extraterestru înzestrat cu rațiune, pe baza comportamentului nostru din Noul Eden.
Richard ridică din umeri.
— Nu suntem mai răi pe Rama decât am fost timp de secole pe Pământ… În plus, nu pot accepta ideea că niște extratereștri cu adevărat avansați ar emite asemenea judecăți subiective. Dacă acest proces de observare a călătorilor spațiali se desfășoară de zeci de mii de ani, cum a sugerat Vulturul, atunci probabil că ramanii au pus la punct un sistem de măsurători cantitative pentru a evalua toate aspectele civilizațiilor pe care le întâlnesc… Aproape sigur, pe ei îi interesează cel mai mult adevărata noastră natură, iar asta nu poate însemna, într-un sens mai larg, decât un lucru: suntem răi sau buni?
— Cred că ai dreptate, spuse visătoare Nicole. Dar e deprimant că noi, ca specie, ne comportăm atât de barbar chiar și atunci când suntem destul de siguri că suntem observați.
Se opri și reflectă.
— Așadar, după părerea ta, lunga noastră interacțiune cu ramanii, începută cu acea primă navă spațială de acum peste o sută de ani, se apropie de sfârșit?
— Așa cred. Cândva în viitor, poate când vom ajunge la Tau Ceti, partea noastră din acest experiment se va încheia. Bănuiesc că, după ce toate datele despre creaturile aflate în prezent în Rama intră în Marea Bază de Date Galactică, Rama va fi golită. Cine știe, poate curând după aceea, această mare navă spațială cilindrică va apărea în alt sistem planetar unde trăiește o altă specie capabilă de călătorii spațiale și va începe un alt ciclu.
— Și ajungem la întrebarea mea de mai înainte, la care nu mi-ai răspuns, de fapt… Ce se va întâmpla cu noi atunci?
— Poate noi sau urmașii noștri vom fi trimiși într-o călătorie lentă înapoi spre Pământ… Sau poate vom fi socotiți irecuperabili și vom fi uciși o dată ce s-au adunat aceste date.
— Nici una din variantele astea de sfârșit nu e prea atrăgătoare, spuse Nicole. Și trebuie să spun că, deși sunt de acord cu tine că ne îndreptăm spre Tau Ceti, restul ipotezei tale mi se pare o pură speculație.
Richard rânji.
— Am învățat multe de la tine, Nicole… Restul ipotezei mele se bazează pe intuiție. Ţinând cont de tot ce am învățat de la ramani, așa mi se pare mie corect.
— Dar n-ar fi mai simplu să ne imaginăm că ramanii au halte împrăștiate prin toată galaxia și că cele două aflate cel mai aproape de noi sunt la Sirius și Tau Ceti?
— Ba da, răspunse Richard, însă intuiția îmi spune că e puțin probabil. Baza de Tranzit era o creație tehnică uluitoare. Dacă în galaxie există complexe similare la fiecare douăzeci de ani-lumină sau pe-aproape, în total ar fi miliarde… Și nu uita, Vulturul a spus în mod hotărât că Baza de Tranzit se poate deplasa.
Nicole recunoscu în sinea ei că era puțin probabil ca un complex atât de uluitor ca Baza de Tranzit să fi fost multiplicat de miliarde de ori în cine știe ce mare proces cosmic de asamblare. Ipoteza lui Richard avea, într-adevăr, o logică anume. Dar ce trist că înregistrarea cu privire la noi din Baza de Date Galactică va conține atât de multe informații negative, se gândi Nicole.
— Și care e rolul avianilor, al sesilelor și al vechilor noștri prieteni, octopăianjenii, în scenariul tău? întrebă un minut mai târziu Nicole. Și noi, și ei facem parte din același experiment?… Și dacă da, sugerezi că la bord există și o colonie de octozi, doar că nu i-am întâlnit până acum?
Richard dădu din nou din cap.
— Concluzia asta se impune de la sine, spuse el. Dacă faza finală a fiecărui experiment este observarea unui eșantion reprezentativ de călători spațiali în condiții controlate, e logic ca octozii să fie și ei aici… Râse nervos. Poate că, chiar în momentul ăsta, avem cu noi pe navă unii dintre vechii noștri prieteni de pe Rama II.
— Ce plăcut să te gândești la asta înainte de a adormi! spuse zâmbind Nicole. Dacă ai dreptate, noi doi mai avem de petrecut cincisprezece ani pe o navă locuită nu numai de oameni care vor să ne prindă și să ne omoare, ci și de arahnide uriașe, posibil inteligente, a căror natură n-o înțelegem.