— Nu uita că s-ar putea să mă înșel, spuse Richard, cu un rânjet.
Nicole se ridică și se îndreptă spre ușă.
— Unde te duci? întrebă Richard.
— La culcare, răspunse râzând Nicole. Cred că mai am un pic și mă apucă durerea de cap. Pot contempla infinitul numai o perioadă limitată de timp.
6
Dimineața următoare când deschise ochii, Nicole îl văzu pe Richard stând lângă pat și ținând în mână două rucsacuri pline.
— Mergem să explorăm și să căutăm octopăianjeni dincolo de ecranul negru, spuse el entuziasmat. Le-am lăsat lui Tammy și Timmy mâncare și apă pentru două zile și le-am programat pe Ioana și Eleanor să ne găsească dacă survine vreo urgență.
Nicole se uită cu atenție la soțul ei în timp ce-și lua micul dejun. Ochii lui erau plini de viață și energie. Ăsta e Richard pe care mi-l amintesc cel mai bine, își spuse. Aventura a fost mereu componenta cea mai importantă din viața lui.
— Am mai fost aici de două ori, spuse Richard de îndată ce trecură aplecați pe sub ecranul ridicat. Dar niciodată n-am ajuns la capătul acestui prim coridor.
Ecranul se închisese în urma lor, lăsându-i în beznă.
— Nu există riscul să fi rămas prinși în capcană de partea asta, nu-i așa? întrebă Nicole în timp ce-și verificau lanternele.
— Câtuși de puțin, răspunse Richard. Ecranul se ridică sau coboară cam o dată pe minut. Dar dacă în zona asta rămâne cineva sau ceva timp de un minut începând de acum, ecranul se va ridica iarăși automat.
Câteva secunde mai târziu, Richard continuă:
— Trebuia să te fi avertizat înainte de a porni la drum că acest culoar e foarte lung. Am mai mers pe el cel puțin un kilometru și n-am găsit niciodată nimic. Nici măcar o deviație. Și nu există nici lumină. Așa că prima porțiune va fi foarte plictisitoare — dar culoarul trebuie să ducă undeva, căci probabil că bioții care ne aduc proviziile vin pe drumul ăsta. Nicole îl luă de mână.
— Numai să nu uiți, Richard, că nu mai suntem la fel de tineri cum eram odată.
Richard lumină cu lanterna mai întâi părul lui Nicole, care era cărunt, apoi propria barbă căruntă.
— Suntem doi boșorogi, nu-i așa? spuse el vesel.
— Vorbește în numele tău, replică Nicole, strângându-i mâna.
Culoarul era mult mai lung de un kilometru. În timp ce înaintau, Richard îi povesti lui Nicole uluitoarele experiențe pe care le trăise în cel de-al doilea habitat.
— Am fost pur și simplu îngrozit când ușile liftului s-au deschis și am văzut pentru prima oară mirmipisicile, spuse Richard.
Terminase deja de relatat șederea la aviani și ajunsese în punctul în care coborâse în fundul cilindrului.
— Eram paralizat de frică. Ele erau doar la trei sau patru metri de mine. Amândouă mă priveau fix. Lichidul cremos din uriașii lor ochi ovali inferiori se mișca dintr-o parte în alta, iar perechea de ochi de sus, de pe antene se îndoia după mine ca să mă vadă din alt unghi. Richard se cutremură. N-am să uit niciodată acel moment.
— Acum lasă-mă să văd dacă am priceput bine biologia, spuse Nicole câteva minute mai târziu, în timp ce se apropiau de ceva ce părea a fi o ramificație a coridorului. Mirmipisicile se dezvoltă în cantalupi, au viață destul de scurtă dar activă, după care mor în interiorul unei sesile, unde întreaga lor experiență de viață, spui tu, se adaugă cumva la baza de cunoștințe a rețelei neurale. Ciclul de viață se încheie atunci când în interiorul sesilei cresc noi cantalupi. Aceste tinere creaturi sunt apoi recoltate la timpul potrivit de populația mirmipisicească activă. Richard aprobă din cap.
— Poate nu-i chiar așa, dar trebuie să fie pe aproape, spuse el.
— Așadar, singurul lucru care ne lipsește pentru ca pepenii galbeni sau cantalupii să înceapă procesul germinării este setul de condiții adecvate?
— Speram să mă ajuți să rezolv enigma asta, spuse Richard. La urma urmei, doctore, tu ești singura dintre noi care are diplomă de biolog.
Coridorul se bifurca, fiecare din cele două ramuri formând un unghi de patruzeci și cinci de grade cu culoarul lung și drept pe care veniseră de la adăpostul lor.
— Pe care din ele o luăm, doamnă cosmonaut des Jardins? întrebă Richard zâmbind, în timp ce lumina cu lanterna în ambele direcții.
Nici unul din cele două tuneluri nu avea vreo caracteristică distinctivă.
— S-o luăm mai întâi la stânga, spuse Nicole câteva secunde mai târziu, după ce Richard schițase pe computerul său portabil o hartă.
Tunelul din stânga începu să se schimbe după numai câteva sute de metri. Se lărgea într-o rampă descendentă care șerpuia în jurul unui stâlp extrem de gros și cobora pe o distanță de cel puțin o sută de metri în cochilia Ramei. În timp ce coborau, Richard și Nicole văzură sub ei lumini. La capăt găsiră un canal lung și lat cu maluri largi, plate. În stânga lor văzură o pereche de bioți crabi care fugeau de ei în partea opusă a canalului, iar dincolo de bioți, în depărtare, un pod. În dreapta lor, pe canal se deplasa o barjă, încărcată cu diverse obiecte necunoscute, cenușii, negre și albe.
Richard și Nicole trecură în revistă peisajul din jurul lor, apoi se uitară unul la altul.
— Ne-am întors în Ţara Minunilor, cea a lui Alice, spuse Richard râzând. Să luăm o gustare cât timp introduc în computerul meu de încredere tot acest domeniu.
În timp ce mâncau, un biot centiped se apropie de ei, se opri scurtă vreme ca pentru a-i studia, apoi trecu mai departe. Urcă rampa pe care tocmai o coborâseră Richard și Nicole.
— Ai văzut bioți crabi sau centipezi în al doilea habitat? întrebă Nicole.
— Nu, răspunse Richard.
— Iar noi i-am scos intenționat din planurile pentru Noul Eden, nu-i așa?
Richard râse.
— Ba chiar așa. Ne-ai convins, și pe Vultur și pe mine, că oamenilor obișnuiți nu le-a fi fost ușor să trateze cu ei.
— Așadar, prezența lor aici implică existența unui al treilea habitat? întrebă Nicole.
— Posibil. În definitiv, noi habar n-avem ce se află acum în Semicilindrul Sudic. Nu l-am mai văzut de când Rama a fost renovată. Presupun că bioții crabi, centipezi și alți bioți ramani sunt aferenți teritoriului, dacă înțelegi ce vreau să spun. Poate că ei funcționează în toate părțile Ramei, în toate călătoriile, afară doar de cazul în care sunt exilați la cererea vreunui anumit călător spațial.
În timp ce Richard și Nicole își terminau masa, în stânga lor pe canal apăru altă barjă. Ca și prima, era încărcată cu obiecte gri, negre și albe.
— Astea sunt diferite de primele, remarcă Nicole. Mormanele astea îmi amintesc de piesele de schimb pentru bioții centipezi depozitate în puțul meu.
— S-ar putea să ai dreptate, spuse Richard, ridicându-se. S-o luăm în lungul canalului, să vedem unde ne duce.
Se uită în jur, mai întâi la tavanul boltit care se înălța la zece metri deasupra capetelor lor, apoi la rampa din spatele lor.
— Dacă n-am făcut vreo greșeală de calcul și dacă Marea Cilindrică nu e mult mai adâncă decât cred, canalul ăsta merge de la sud la nord, pe sub mare.
— Deci dacă urmăm barja vom ajunge înapoi la Cilindrul Nordic? întrebă Nicole.