Nicole râse.
— E chiar atât de rău? întrebă ea.
— Nu chiar, răspunse Richard pe un ton glumeț. Încă te mai iubesc ca un școlar… Dar când și când dragostea asta e pusă pe planul doi de junghiuri și dureri pe care nu le aveam înainte… Apropo, nu trebuia să te ajut să-ți faci un control la inimă?
— Ba da. Dar, de fapt, n-ai cu ce să mă ajuți. Singurele instrumente pe care le-am adus în trusa medicală pe care am luat-o cu mine când am fugit sunt stetoscopul și sfigmomanometrul. Le-am folosit de mai multe ori ca să mă consult… N-am găsit nimic neobișnuit, cu excepția unei valve care dă rateuri din când în când, iar dificultățile de respirație n-au mai recidivat. Probabil că de vină au fost emoția și… vârsta, încheie Nicole zâmbind.
— Dacă ginerele nostru cardiolog era aici, ți-ar fi făcut un consult complet.
Câteva minute merseră în tăcere.
— Ţi-e foarte dor de copii, nu-i așa? întrebă Richard.
— Da, răspunse oftând Nicole. Dar încerc să nu mă gândesc prea mult la ei. Sunt fericită că trăiesc și că sunt aici cu tine — e infinit mai bine decât în acele ultime luni petrecute în închisoare. Și am multe amintiri minunate despre copii…
— Dumnezeu mi-a dat înțelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, cită Richard. Asta e una dintre cele mai mari calități ale tale, Nicole… Întotdeauna am fost puțin invidios pe detașarea ta.
Nicole înaintă agale. Care detașare? se întrebă ea, amintindu-și cu claritate cât de obsedată fusese după moartea lui Valeri Borzov, survenită chiar după ce Newton se întâlnise cu Rama. Nici n-am putut să dorm până nu m-am convins că nu a murit din vina mea. Se gândi în treacăt la anii care trecuseră de atunci. Detașarea, dacă există cât de cât, a venit destul de recent… Maternitatea și vârsta îți dau o altă perspectivă asupra lumii și asupra propriei persoane.
După câteva minute, Richard se opri și se întoarse cu fața la Nicole.
— Te iubesc foarte mult, spuse el dintr-o dată, îmbrățișând-o cu putere.
Brusca lui manifestare o nedumeri pe Nicole.
— Ce-a fost asta? întrebă ea. Richard privea în depărtare.
— În ultima săptămână, mintea mea a plăsmuit un plan nebunesc, spuse el cu emoție. Am știut de la bun început că e periculos dar, asemeni tuturor proiectelor mele, a pus stăpânire pe mine… Ba chiar s-a întâmplat de două ori să mă dau jos din pat ca să mă gândesc la detalii… Am vrut să-ți spun mai înainte despre el, dar trebuia să mă conving că într-adevăr e posibil…
— Habar n-am ce tot spui tu acolo, rosti nerăbdătoare Nicole.
— Este vorba despre copii. Am conceput un plan ca să evadeze și ei și să vină la noi aici, în New York. Chiar am început să le reprogramez pe Ioana și Eleanor.
Nicole se uită lung la soțul ei, între emoțiile și rațiunea ei ducându-se o adevărată luptă. Richard dădu să-i explice planul de evadare.
— Numai o clipă, Richard. Mai întâi trebuie să ne punem o întrebare importantă… Ce te face să crezi că vor vrea să evadeze? Ei nu se află în închisoare, nu sunt nici măcar acuzați de ceva. Sigur, Nakamura e un tiran și viața în colonie este grea și deprimantă, dar din câte știu eu, copiii noștri sunt la fel de liberi ca oricare alt cetățean. Iar dacă vor încerca să ni se alăture și vor da greș, viața lor va fi în pericol… În plus, existența noastră aici, deși pentru noi e grozavă, pentru ei cu greu poate fi considerată un paradis.
— Știu… știu… și poate că m-am lăsat dus de val, din dorința de a-i vedea… Dar ce riscăm trimițându-le pe Ioana și Eleanor să stea de vorbă cu ei? Patrick și Ellie sunt adulți și pot hotărî singuri…
— Dar Benjy și Katie? întrebă Nicole. Pe fruntea lui Richard apăru o cută.
— Evident că Benjy n-ar putea veni singur, așa că participarea lui depinde de faptul dacă vreunul din ceilalți se hotărăște să-l ajute. Cât despre Katie, ea e foarte nestatornică și imprevizibilă… e de așteptat chiar să se hotărască să-i spună lui Nakamura… Cred că nu avem altă alegere decât să o lăsăm pe dinafară…
— Un părinte nu încetează niciodată să spere, spuse încetișor Nicole, mai mult pentru sine. Apropo, planul tău îi include și pe Max și Eponine? Ei fac parte, practic din familie.
— Max este alegerea perfectă pentru coordonarea evadării din interiorul coloniei. N-a făcut el o treabă nemaipomenită ascunzându-te și apoi conducându-te până la Lacul Shakespeare fără să fii detectată? Patrick și Ellie vor avea nevoie de cineva matur și chibzuit care să-i călăuzească… Conform planului meu, Ioana și Eleanor îl vor aborda mai întâi pe Max. Nu numai că el e deja familiarizat cu roboții, dar ne și poate spune sincer dacă planul poate sau nu funcționa. Dacă, prin intermediul roboților, ne va spune că întreaga idee e prostească, vom renunța la ea.
Nicole încercă să-și imagineze bucuria pe care avea s-o simtă îmbrățișându-și iarăși copiii. Îi fu imposibil.
— În regulă, Richard, spuse ea, zâmbind în sfârșit. Recunosc că mă interesează… Să discutăm despre asta… Dar trebuie să ne promitem că nu vom face nimic decât dacă suntem absolut siguri că nu ne punem copiii în pericol.
8
Curând după cină, Max Puckett și Ellie Turner se scuzară în fața lui Eponine și a lui Robert și ieșiră din casa fermei lui Max din Noul Eden. De îndată ce nu mai putură să fie auziți din casă, Max începu să-i povestească lui Ellie despre vizita pe care i-o făcuseră de curând roboțeii. Lui Ellie nu-i venea să creadă ce auzea.
— Sigur ai înțeles greșit, îi spuse ea pe un ton coborât. Nu se poate ca ei să ne propună să plecăm pur și simplu…
Max duse un deget la buze; mai aveau doar câțiva metri până la hambar.
— Poți să vorbești personal cu ei, rosti el în șoaptă. Dar, după spusele acestor micuțe personaje, există loc berechet pentru noi toți în adăpostul ăla în care ați trăit primii câțiva ani după nașterea ta.
În hambar era întuneric. Înainte ca Max să aprindă lumina, Ellie zărise deja, pe un pervaz, micuții roboți care străluceau.
— Bună, Ellie, spuse mica Ioana, îmbrăcată tot în armură. Mama ta și tatăl tău sunt sănătoși și îți transmit urările lor de bine.
Robotul Eleanor adăugă:
— Am venit în seara asta la tine pentru că Max a considerat că e necesar să auzi cu urechile tale ce avem noi de spus. Richard și Nicole vă invită, pe tine și pe prietenii tăi, să vă alăturați lor în vechiul vostru adăpost din New York, unde părinții tăi duc o viață spartană dar pașnică.
Ioana interveni:
— În adăpostul vostru totul este la fel cum era pe vremea când erai mică. Mâncarea, îmbrăcămintea și alte obiecte sunt furnizate tot de ramani, pe baza cererilor făcute folosind tastatura din Camera Albă. Apă proaspătă se găsește în cantități nelimitate în cisterna de la baza scării de la intrare.
Ellie asculta, fascinată, în timp ce Ioana îi reamintea condițiile de trai de sub orașul insulă aflat în partea sudică a celui de-al doilea habitat. Încercă să-și reamintească singură adăpostul dar imaginea din mintea ei era surprinzător de vagă. Din acea perioadă a vieții ei își putea aminti cu claritate doar ultimele câteva zile pe Rama, inclusiv spectaculoasele inele de culoare emanând din Marele Corn și îndreptându-se încet spre nordul uriașului cilindru. Însă imaginea interiorului adăpostului era încețoșată. De ce nu-mi amintesc mai clar măcar camera copiilor? se întrebă ea. Din cauză că, de atunci, s-au întâmplat prea multe lucruri care s-au întipărit mai adânc în memoria mea?