Îi trecu prin fața ochilor un montaj de imagini izvorâte din primii ani ai copilăriei. Unele erau într-adevăr de pe Rama, dar mult mai multe erau din apartamentul în care stătuse cu familia ei la Baza de Tranzit. Inconfundabilele trăsături ale Vulturului, personaj semănând cu un zeu pentru copilița Ellie, păreau să domine montajul.
Eleanor de Aquitania o întrebase ceva, dar Ellie nu fusese atentă.
— Scuză-mă, Eleanor, te rog să repeți întrebarea. M-am lăsat furată de amintirile din copilărie.
— Mama ta a întrebat de Benjy. E tot în secția din Avalon?
— Da, răspunse Ellie. Și se simte bine, atât cât te poți aștepta. Cea mai bună prietenă a lui din lume este Nai Watanabe. Când s-a sfârșit războiul, ea s-a oferit să lucreze cu cei care au fost trimiși, dintr-un motiv sau altul, în secția din Avalon. Petrece aproape zilnic câtva timp cu Benjy și l-a ajutat enorm. Gemenilor ei, Kepler și Galileo, le place mult să se joace cu el — cu toate că, uneori, Galileo e afurisit și-i lui Nai dă multă bătaie de cap.
— După cum ți-am povestit, spuse Max, întorcând conversația la principalul subiect, Nicole și Richard au lăsat la latitudinea noastră să decidem cine va fi implicat în cazul în care chiar încercăm o evadare în masă. Va urma Benjy instrucțiunile?
— Cred că da, spuse Ellie. Atâta timp cât are încredere în persoana care i le dă. Dar sub nici o formă n-avem cum să-i spunem dinainte despre evadare. Nu ne putem aștepta să nu-i scape vreo vorbă. Lui Benjy nu-i stă în fire să fie secretos și viclean. Se va bucura din cale-afară dar…
— Domnule Puckett, o întrerupse Ioana D’Arc, ce să le spunem lui Richard și Nicole?
— La naiba, Ioana, ai puțintică răbdare… Ba și mai bine, reveniți după o săptămână, astfel încât Ellie, Eponine și cu mine să avem mai mult timp să cântărim lucrurile și să vă putem da un răspuns mai documentat… Și spuneți-i lui Richard că mie toată treaba mi se pare al dracului de tentantă, chiar dacă, fără doar și poate, e o nebunie.
Max îi depuse pe cei doi roboți pe podeaua hambarului și ei își luară tălpășița. Când Max și Ellie ieșiră din nou la aer, Max scoase o țigară din buzunar.
— Sper că nu te deranjez prea mult dacă fumez aici afară, zise el, rânjind.
Ellie zâmbi.
După un minut de tăcere, Ellie spuse:
— Nu vrei să-i spui lui Robert, nu-i așa, Max? Max clătină din cap.
— Deocamdată nu. Poate n-am să-i spun decât în ultimul moment.
O cuprinse pe Ellie cu brațul pe după umeri.
— Domniță, îmi place soțul tău doctor, zău că da, însă uneori mă gândesc că atitudinea și prioritățile lui sunt puțin ciudate. Nu pot avea certitudinea că nu va povesti nimănui…
— Te gândești, Max, că poate Robert a jurat în vreun fel, în particular, să nu mai acționeze împotriva autorității? Și că se teme…
— La naiba, Ellie, nu sunt psiholog. Cred că nici unul din noi nu poate să înțeleagă ce schimbări au survenit în inima lui după uciderea cu sânge rece a două persoane. Însă pot să spun că există posibilitatea ca el să nu păstreze secretul — pentru a evita o decizie personală dureroasă, dacă nu pentru altceva.
Max trase cu sete din țigară și se uită la tânăra sa prietenă.
— Nu crezi că va veni, Max, nu-i așa? Nici chiar dacă eu vreau să vină.
Max clătină iarăși din cap.
— Nu știu, Ellie. Asta va depinde de cât de mare nevoie are de tine și de micuța Nicole. Robert v-a făcut loc în viața lui, dar încă își ascunde sentimentele în spatele muncii neîntrerupte.
— Dar tu, Max? întrebă acum Ellie. Ce părere ai, în realitate, despre tot acest plan?
— Eponine și cu mine suntem gata să plecăm, să avem mica noastră aventură, spuse Max cu un rânjet. Oricum, e doar o problemă de timp să intru într-un conflict serios cu Nakamura.
— Și Patrick?
— Lui îi va plăcea la nebunie ideea. Însă mă tem că s-ar putea să-i spună ceva lui Katie. Ei au o relație aparte…
Max se opri la mijlocul frazei, văzându-l pe Robert că iese pe veranda din față, cu fiica sa obosită în brațe.
— O, acolo erai, Ellie, spuse Robert. Credeam că v-ați rătăcit în hambar… Nicole e foarte obosită iar eu trebuie să ajung la spital foarte devreme…
— Desigur, iubitule, spuse Ellie. Max și cu mine tocmai ne aminteam de mama și de tata…
Trebuie să pară o zi absolut normală, se gândi Ellie în timp ce arăta cartea de identitate biotului Garcia din holul supermarketului din Beauvois. Trebuie să fac totul exact ca și cum ar fi o zi de joi obișnuită.
— Doamnă Turner, spuse biotul câteva secunde mai târziu, înmânându-i o listă scoasă din computerul așezat lângă peretele din spatele lui, poftim rația care vă este alocată pentru săptămâna asta. Nici de data asta nu avem broccoli și roșii, așa că am inclus două măsuri de orez suplimentare… Acum puteți înainta ca să vă luați produsele.
Ellie intră cu mica Nicole în zona principală a supermarketului. De partea cealaltă a unei plase de sârmă, unde în perioada de început a coloniei cetățenii își făceau singuri cumpărăturile, cinci sau șase bioți Tiasso și Lincoln, toți aparținând seriei 300 complet reprogramată de guvernul Nakamura, se mișcau în susul și josul intervalelor dintre rafturi împărțind produsele. Majoritatea rafturilor erau goale. Cu toate că războiul se terminase de câtva timp, vremea instabilă din Noul Eden, precum și revolta majorității fermierilor în fața durității lui Nakamura, făceau ca producția să se mențină la un nivel minim. De aceea, guvernul găsise că trebuie să supravegheze distribuirea hranei. Doar favoriții guvernului aveau mâncare mai multă decât strictul necesar.
În fața lui Ellie și a fiicei ei în vârstă de aproape doi ani erau la coadă șase persoane. În fiecare joi după-amiază Ellie își făcea cumpărăturile împreună cu aceeași oameni. Aproape toți se întoarseră când intrară Ellie și Nicole.
— Iat-o pe scumpetea de fetiță, spuse o femeie plăcută cu părul cărunt. Ce mai faci, Nicole?
Nicole nu răspunse. Se dădu înapoi câțiva pași și se agăță strâns de piciorul mamei ei.
— Nicole e încă timidă, spuse Ellie. Vorbește numai cu cei pe care-i cunoaște.
Un biot Lincoln aduse două cutii mici cu mâncare și le înmână tatălui și fiului adolescent din fruntea cozii.
— Azi nu vom folosi cărucior, îi spuse biotului tatăl. Te rog să notezi asta în fișa noastră… Acum două săptămâni, când iarăși am cărat în mână alimentele, nimeni nu a notat că n-am luat cărucior și-n toiul nopții am fost treziți de o Garcia care ne-a cerut să returnăm magazinului căruciorul.
Nu trebuie să existe nici o greșeală banală, își spuse Ellie. Fără cărucioare nereturnate, nimic care să dea de bănuit până dimineață. În timp ce aștepta la rând, Ellie revăzu încă o dată detaliile planului de evadare pe care le discutase cu o zi în urmă cu Patrick, Eponine și Max. Fusese aleasă o zi de joi pentru că era ziua în care îi vizita de obicei pe bolnavii de RV-41 din Avalon. Max și Eponine solicitaseră și primiseră aprobarea de a merge la cină la Nai Watanabe. Ei urmau să aibă grijă de Kepler și Galileo, în timp ce Nai se ducea să-l aducă pe Benjy. Totul era în ordine. Rămăsese o singură mare incertitudine.