Ellie repetase de o sută de ori în gând ce-i va spune lui Robert. Prima lui reacție va fi negativă, se gândi ea. Va spune că e prea periculos, că periclitez siguranța lui Nicole. Și va fi furios că nu i-am spus mai devreme.
În mintea ei îi răspunsese deja la toate obiecțiile și descrisese într-o lumină favorabilă viața pe care aveau să o ducă în New York. Totuși, era extrem de tensionată. Nu fusese în stare să se convingă că Robert va accepta să vină. Și nu știa cum va reacționa el dacă-i va declara că e pregătită să o ia pe Nicole și să plece fără el.
În timp ce cumpărăturile îi erau depozitate în căruciorul pe care avea să-l returneze după ce descărca totul acasă, Ellie o strânse de mână pe fiica sa. Se apropie momentul, gândi ea. Trebuie să am curaj. Trebuie să am încredere.
— Cum Dumnezeu te așteptai să reacționez? spuse Robert Turner. Vin acasă după o zi extrem de grea la spital, cu gândul la sutele de lucruri pe care trebuie să le fac mâine și, la cină, tu îmi spui că vrei să plecăm din Noul Eden pentru totdeauna. Și că plecăm în seara asta… Ellie, draga mea Ellie, toată treaba asta e absurdă. Chiar dacă ar ține, n-aș avea timp să clarific totul… Am proiecte…
— Știu că e neașteptat, Robert, spuse Ellie, temându-se tot mai mult că a subestimat dificultatea sarcinii, dar nu puteam să-ți spun mai devreme. Ar fi fost prea periculos… Dacă te scăpai și-i spuneai ceva lui Ed Stafford sau altcuiva din personalul tău și te-ar fi auzit vreun biot?
— Dar nu pot să plec așa, pur și simplu, fără să spun nimic nimănui… Robert clătină din cap cu putere. Ai idee câți ani de muncă s-ar irosi?
— N-ai putea să scrii ce trebuie făcut la fiecare proiect? sugeră Ellie. Și poate să faci un rezumat la ce s-a realizat deja…
— într-o noapte, nu, răspunse apăsat Robert. Nu, Ellie, problema iese din discuție. Nu putem pleca. Sănătatea coloniei pe termen lung ar putea să depindă de rezultatele cercetărilor mele… În plus, chiar dacă accept că părinții tăi locuiesc confortabil în acel loc bizar pe care l-ai descris, în mod sigur nu pare a fi un loc bun de crescut un copil. Și nici măcar n-ai pomenit de pericolul care ne paște pe toți. Plecarea noastră va fi văzută ca un act de trădare. Dacă suntem prinși, vom fi amândoi executați. Ce se va întâmpla atunci cu Nicole?…
Ellie mai ascultă un minut obiecțiile lui Robert, apoi își dădu seama că sosise timpul să expună și propriul punctul de vedere. Își adună tot curajul, se duse la masă și luă mâinile soțului ei în ale sale.
— Mă gândesc la asta de aproape trei săptămâni, Robert… Trebuie să înțelegi cât de greu îmi e să iau această decizie… Te iubesc din toată inima, dar dacă trebuie, eu și Nicole vom pleca fără tine… Știu că în plecarea asta există o mulțime de incertitudini, dar viața de aici, din Noul Eden nu este câtuși de puțin sănătoasă pentru nici unul din noi…
— Nu, nu, nu! spuse imediat Robert, eliberându-se și începând să se plimbe înnebunit prin cameră. Nu cred nimic din toate astea. E un coșmar… Se opri și se uită la Ellie. Nu poți s-o iei pe Nicole cu tine, spuse el cu patimă. Mă auzi? Îți interzic s-o iei pe fiica noastră…
— Robert! îl întrerupse Ellie, strigând. Lacrimile îi șiroiau pe obraji. Uită-te la mine… Sunt soția ta, mama fiicei tale… Te iubesc. Te implor să asculți ce am de spus.
Nicole intrase în fugă în cameră și acum plângea lângă mama ei. Ellie se calmă înainte de a continua.
— Nu cred că ești singurul din familia asta care are dreptul să ia decizii. Am și eu dreptul ăsta. Îți respect dorința de a nu merge, dar sunt mama lui Nicole. Dacă e să ne despărțim, atunci cred că ar fi mai bine pentru ea să fie cu mine…
Ellie se opri. Fața lui Robert era schimonosită de mânie. Făcu un pas spre ea și, pentru prima dată în viața ei, Ellie se temu că Robert o va lovi.
Cu mâna dreaptă ridicată și făcută pumn, Robert urlă:
— Pentru mine, cel mai bine ar fi să uiți de toată prostia asta!
Ellie se dădu puțin înapoi. Nicole continuă să plângă. Robert se chinuia să se stăpânească. Cu glasul tremurând de emoție, zise:
— Jur că nimeni și nimic nu mă va mai face să sufăr ca atunci…
Îi dădură lacrimile.
— La naiba! articulă el, dând cu pumnul în masă. Apoi, fără să mai spună nimic, se așeză pe scaun și-și îngropă fața în mâini.
Ellie o liniști pe Nicole și o vreme nu spuse nimic.
— Știu ce dureros a fost să-ți pierzi prima familie, spuse ea în cele din urmă. Dar, Robert, asta e cu totul altă situație. Nimeni n-o să ne facă vreun rău, lui Nicole sau mie.
Se duse la el și-l cuprinse în brațe.
— Nu spun că e o decizie ușoară. Dar sunt convinsă că așa e cel mai bine pentru Nicole și pentru mine.
Robert îi răspunse la îmbrățișare, dar fără mult entuziasm.
— N-am să vă opresc să plecați, spuse el resemnat. Dar nu știu ce-am să fac eu. Aș vrea să mă gândesc la asta câteva ore, cât timp suntem în Avalon.
— Bine, dragul meu, dar te rog să nu uiți că Nicole și cu mine avem mai multă nevoie de tine decât pacienții tăi. Tu ești singurul nostru soț și tată.
9
Nicole nu-și putea stăpâni emoția. În timp ce făcea ultimele retușuri la decorarea camerei copiilor, își imagina cum va arăta încăperea atunci când copiii o vor împărți cu cei doi aviani. Timmy, care acum era înalt aproape cât Nicole, se cățără lângă ea ca să inspecteze rezultatul muncii ei. Scoase câteva bolboroseli de apreciere.
— Gândește-te, Timmy, spuse Nicole, știind că avianul nu-i înțelege exact cuvintele dar îi poate interpreta timbrul vocii, când Richard și cu mine ne vom întoarce, îți vom aduce noii colegi de cameră.
— Ești gata, Nicole? strigă Richard. E timpul să plecăm.
— Da, iubitule. Sunt în camera copiilor. Vii să arunci o privire?
Richard băgă capul pe ușă și inspectă superficial noile decorațiuni.
— Grozav, pur și simplu grozav, spuse el. Acum trebuie s-o luăm din loc. Operațiunea asta necesită o sincronizare perfectă.
În timp ce mergeau spre Port, Richard o informă pe Nicole că nu mai sosiseră informații din Semicilindrul Nordic. Lipsa veștilor putea să indice faptul că Ioana și Eleanor erau prea implicate în evadare, spuse el, sau prea aproape de un posibil dușman sau chiar că aplicarea planului de evadare era în pericol. Nicole nu își amintea să-l mai fi văzut pe Richard atât de nervos. Încercă să îl calmeze.
— Încă nu știm dacă vine și Robert? întrebă ea peste câteva minute, în timp ce se apropiau de submarin.
— Nu. Nici despre reacția lui când Ellie i-a spus despre plan. Au apărut în Avalon, așa cum fusese stabilit, dar au fost ocupați cu pacienții lui. Ioana și Eleanor n-au avut ocazia să discute cu Ellie după ce au ajutat-o pe Nai să-l ia pe Benjy din spital.
Cu o zi în urmă, Richard verificase submarinul cel puțin de două ori. Cu toate acestea, scoase un oftat de ușurare când sistemul de operare porni și nava alunecă în apă. În timp ce se afundau în apele Mării Cilindrice, Richard și Nicole rămaseră tăcuți. Fiecare anticipa, în felul lui, emoția reunirii care avea să aibă loc în mai puțin de o oră.
Poate exista o bucurie mai mare decât să-ți reîntâlnești copiii după ce ai crezut că n-ai să-i mai vezi niciodată? gândi Nicole. Imaginea celor șase copii ai ei îi umplu încet mintea. O văzu pe Genevieve, primul ei copil, născut pe Pământ după scurta aventură cu prințul Henry. Următoarea era senina Simone, pe care Nicole o lăsase la Baza de Tranzit cu un soț mai mare ca ea cu aproape șaizeci de ani. Cele două fete mai mari erau urmate în procesiunea mentală de cei patru copii care trăiau încă pe Rama, năbădăioasa Katie, scumpa ei Ellie și cei doi fii concepuți cu Michael O’Toole, Patrick și Benjy cel cu retard intelectual.