La scurt timp auziră un glas pe care nu-l putură identifica. Se opriră și așteptară.
— Aici în spate s-ar părea că a trăit un soi de animal, spuse glasul. Veniți să aruncați o privire.
— La naiba! spuse al doilea glas. Se vede clar au fost aici de curând… Mă întreb de cât timp au plecat.
— Căpitane Bauer! strigă cineva. Ce să fac cu tot echipamentul ăsta electronic?
— Lasă-l deocamdată, răspunse al doilea glas. În câteva minute trebuie să coboare și restul soldaților. Vom hotărî atunci ce să facem.
Richard, Max și Patrick rămaseră liniștiți în coridorul întunecat. Timp de aproximativ un minut nu auziră nimic în aparatul de emisie-recepție. După toate aparențele, nici unul din membrii grupului trimis de Nakamura nu se afla pe moment în Camera Albă sau în camera copiilor. Apoi cei trei auziră din nou glasul lui Franz Bauer.
— Ce-i asta, Morgan? Abia te aud… E vreun fel de rachetă… Ce? Focuri de artificii? Culori? Ce naiba tot spui acolo? Bine. Bine. Venim sus imediat.
Timp de cincisprezece secunde emițătorul rămase mut.
— A, Pfeiffer, iată-te, îl auziră apoi clar pe căpitanul Bauer. Adună oamenii și să mergem sus. Morgan spune că în partea de sud a cerului e un spectacol uimitor de focuri de artificii. Mai toți soldații sunt deja speriați de zgârie-nori și întuneric. Am să mă duc sus să-i liniștesc.
— Asta e șansa noastră, șopti Richard ridicându-se în picioare. Vor sta sigur afară din adăpost câteva minute.
O luă la fugă, apoi se opri.
— S-ar putea să fie nevoie să ne despărțim… Mai țineți minte cum să ajungeți la adăpostul octopăianjenilor?
Max clătină din cap.
— Eu n-am fost niciodată acolo…
— Poftim, spuse Richard înmânându-i lui Max computerul său portabil. Tastezi un M și un P pentru imaginea generală a New York-ului. Adăpostul octopăianjenilor e marcat cu un cerc roșu… Dacă tastezi L de două ori la rând va apărea o hartă a interiorului adăpostului… Acum să mergem, cât mai avem ceva timp.
Cei trei nu găsiră nici un soldat în adăpost. La câțiva metri de ieșirea în New York erau totuși postați doi paznici. Din fericire, îi fascina atât de tare focul de artificii desfășurat deasupra capetelor lor pe cerul raman încât nu-i auziră pe cei trei strecurându-se pe scările din spatele lor. Pentru mai multă siguranță, trioul se despărți, fiecare luând-o pe un alt drum spre adăpostul octopăianjenilor.
Richard și Patrick ajunseră la destinație la câteva minute unul după celălalt, dar Max întârzia. Din nefericire, ruta aleasă de el trecea prin una din piețele în care se adunaseră cinci-șase soldați ca să vadă mai bine focurile de artificii. Max o luă la fugă pe o alee și se lipi de o clădire. Scoase computerul și studie harta de pe monitor, încercând să găsească un traseu alternativ spre adăpostul octopăianjenilor.
Între timp, formidabilul spectacol al focurilor de artificii continua. Max ridică privirea și ameți când o minge mare, albastră explodă aruncând în toate direcțiile sute de raze de lumină albastră. Timp de aproape un minut, Max se uită hipnotizat la cer. Spectacolul era mai măreț decât tot ce văzuse el vreodată pe Pământ.
Max ajunse în sfârșit la adăpostul octopăianjenilor, coborî repede rampa și intră în sala-catedrală din care porneau patru tunele ce duceau în alte părți ale adăpostului. Max tastă în computer doi de L și pe micuțul monitor apăru harta domeniului octopăianjenilor. Max era atât de preocupat de studierea hărții încât nu auzi sunetul de perii metalice târâite, însoțit de un scâncet ascuțit dar slab.
Ridică privirea abia când sunetul deveni foarte puternic. Marele octopăianjen stătea la doar cinci metri de el. La vederea creaturii, Max simți fiori de gheață pe șira spinării. Rămase nemișcat, luptându-se cu dorința de a o rupe la fugă. Lichidul cremos din singurul ochi al octopăianjenului se mișca dintr-o parte în alta, dar extraterestrul nu înaintă spre Max.
Dintr-unul din șirurile de zimți paralele aflate de o parte și de alta a ochiului-lentilă apăru o undă de culoare purpurie care se deplasă în jurul capului sferic al octopăianjenului, urmat de benzi de alte culori, toate dispărând în al doilea șir de zimți, care mărginea fanta în care se afla lentila. Benzile colorate reapărură în aceeași succesiune iar Max, a cărui inimă bătea atât de tare încât o simțea în gât, clătină din cap și spuse:
— Nu înțeleg.
Octopăianjenul ezită o clipă, apoi își ridică de la pământ două dintre tentacule, arătând clar în direcția unuia din cele patru tunele. Ca pentru a sublinia ce voia să spună, octodul porni târșâit în acea direcție și repetă gestul.
Max o luă încet spre tunelul indicat, având grijă să nu se apropie prea mult de octopăianjen. Când ajunse la intrarea în tunel, în jurul capului octopăianjenului începu să se rotească altă serie de benzi colorate.
— Îți mulțumesc foarte mult, spuse Max politicos, apoi se întoarse și intră în coridor.
Nici măcar nu se opri să se uite la hartă până nu străbătu trei sau patru sute de metri. În timp ce mergea, în fața lui se aprindeau automat lumini care, după ce trecea, se stingeau. Când în sfârșit examină harta cu grijă, descoperi că nu era departe de încăperea unde trebuia să ajungă.
Câteva minute mai târziu, Max intră în camera unde erau adunați toți ceilalți din familie. Avea pe față un zâmbet cât toate zilele.
— N-o să ghiciți niciodată cu cine m-am întâlnit puțin mai devreme, spuse el înainte ca Eponine să-l întâmpine cu o îmbrățișare.
La scurt timp după ce Max termină de povestit întâlnirea cu octopăianjenul, Richard și Patrick se întoarseră cu precauție în sala-catedrală, oprindu-se în răstimpuri să asculte dacă se aud sunetele care dădeau de gol prezența extratereștrilor. Nu auziră nimic de acest fel. De asemenea, nu văzură și nici nu auziră nimic care să indice că forțele trimise din Noul Eden se află în vecinătate. După vreo oră, Richard și Patrick se întoarseră la restul grupului și începură să discute ce să facă mai departe.
Familia lărgită avea suficientă mâncare pentru cinci zile, poate șase, dacă fiecare porție era raționalizată cu grijă. Apă aveau de la cisterna din apropierea sălii-catedrală. Toată lumea fu de acord că acest prim grup de căutare trimis din Noul Eden nu va rămâne prea mult în New York. Se ridică întrebarea dacă Katie i-a spus căpitanului Bauer și oamenilor lui unde se află adăpostul octopăianjenilor. Un singur aspect nu stârni controverse: faptul că probabilitatea de a fi descoperiți de ceilalți oameni era cel mai ridicată în următoarele două zile. Ca urmare, timp de treizeci și șase de ore nimeni nu părăsi încăperea cea mare decât pentru satisfacerea necesităților fizice.
La sfârșitul acestei perioade, toți membrii grupului dar mai ales puii de avian și copiii suferea grav de claustrofobie. Richard și Nai îi scoaseră pe coridor pe Tammy și Timmy împreună cu Benjy și copiii, încercând fără succes să-i facă să tacă și-i conduseră prin sala-catedrală spre tunelul vertical care cobora mai adânc în adăpost, înțesat cu un fel de spițe groase, metalice. Richard, care în majoritatea timpului o căra pe Nikki în spinare, îi avertiză de mai multe ori pe Nai și pe gemeni cu privire la pericolele din zona de care se apropiau. Chiar și așa, la foarte scurt timp după ce tunelul se lărgi și ajunseră la coridorul vertical, impetuosul Galileo intră în gaura în formă de butoi înainte să-l poată opri maică-sa. Copilul îngheță de frică pe dată. Richard trebui să-l salveze din poziția precară în care stătea, cocoțat pe două spițe la mică distanță sub nivelul pasarelei care înconjura uriașul abis. Tinerii aviani, încântați să poată zbura din nou, pluteau liberi prin zonă și de două ori plonjară mai mulți metri în hăul întunecos, dar niciodată destul de adânc pentru a declanșa următoarea baterie de lumini aflată mai jos.