Când primul octopăianjen apăru în prag, toți oamenii se traseră înapoi cât putură, făcând loc celor nouă sau zece octopăianjeni care intrară. La început, creaturile au rămas laolaltă în grup, cu capetele strălucind de mesajele colorate, mișcătoare pe care le foloseau pentru a comunica. După câteva minute, unul dintre octopăianjeni înaintă puțin, arătă direct spre Ellie ridicând unul dintre tentaculele lui negre cu auriu, după care emise o lungă succesiune de mesaje colorate care se repetă cu iuțeală. Ellie ghici (așa spunea Nai; Robert, pe de altă parte, susținea că Ellie știa, cumva, ce spun octopăianjenii) că extratereștrii cer cantalupii și materia sesilă. Le luă din colț și i le înmână octopăianjenului conducător. Acesta le luă cu trei tentacule („Merita să vezi cum își folosesc chestiile alea ca niște butuci și cilii de dedesubt!” exclamă Robert) și le dădu subalternilor săi.
Ellie și ceilalți crezură că octopăianjenii vor pleca, dar se înșelară amarnic. Octodul râmase cu fața la Ellie și continuă să emită mesaje colorate. O pereche de octopăianjeni începu să se deplaseze încet în direcția lui Tammy și Timmy.
— Nu! spuse Ellie. Nu-i luați!
Dar era prea târziu. În ciuda țipetelor avianilor, cei doi octopăianjeni îi înfășurară strâns cu tentaculele în jurul lor și plecară cu ei. Galileo Watanabe țâșni și-l atacă pe octopăianjenul care-l ținea pe Timmy cu trei tentacule. Octodul a folosit un al patrulea tentacul pentru a-l ridica pe băiat de la pământ și a-l înmâna unuia dintre colegii săi. Galileo trecu de la unul la altul, apoi fu lăsat jos, nevătămat, în colțul îndepărtat al camerei. Intrușii i-au permis lui Nai să alerge să-și liniștească fiul.
La această vreme, trei sau patru octopăianjeni plus avianii, cantalupii și materia sesilă dispăruseră în hol. În cameră mai erau șase extratereștri. Timp de vreo zece minute, aceștia vorbiră între ei. În tot acest timp, conform spuselor lui Robert („Eu n-am fost prea atentă, eram prea speriată și îngrijorată din pricina copiilor”, spunea Nai), Ellie urmărea mesajele colorate pe care le schimbau octopăianjenii între ei. La un moment dat, Ellie o duse pe Nikki la Robert și i-o puse în brațe.
— Cred că înțeleg puțin din ceea ce spun ei (citatul îi aparținea tot lui Robert), rosti Ellie, albă ca varul la față. Vor să mă ia și pe mine.
Octopăianjenul conducător se deplasă din nou către ei și începu să vorbească în culori, părând să se adreseze lui Ellie. Cele întâmplate în următoarele zece minute constituiau un subiect controversat, Nai și Robert având versiuni diferite iar Benjy fiind în linii mari de partea lui Nai. Conform versiunii lui Nai, Ellie a încercat să-i protejeze pe ceilalți din cameră, făcând un fel de târg cu octopăianjenii. Prin vorbe și prin gesturi, Ellie le-a spus octopăianjenilor că va merge cu ei dacă îi garantează că toți ceilalți oameni din cameră vor fi lăsați să părăsească în siguranță adăpostul.
— Ellie a fost explicită, susținu Nai cu insistență. Le-a explicat că suntem prinși în capcană și că nu avem destulă mâncare. Din nefericire, au înhățat-o înainte ca ea să fie sigură că au înțeles târgul.
— Ești naivă, Nai, spuse Robert cu o expresie îndurerată și nedumerită în privire. N-ai înțeles cât de sinistre sunt creaturile astea. Au hipnotizat-o pe Ellie. Serios. În prima parte a vizitei, când se uita atât de atentă la culorile lor. Vă spun că nu mai era ea. Toată aiureala aia cu garantarea plecării în siguranță a tuturor a fost un subterfugiu. Ellie a vrut să plece cu ei. I-au modificat personalitatea chiar acolo, pe loc, cu modelele alea nebunești, colorate și nimeni n-a văzut asta, în afară de mine.
Patrick nu credea versiunea lui Robert; o punea pe seama tulburării puternice. Nai, totuși, era de acord cu Robert cu privire la două aspecte: Ellie nu s-a luptat, nici n-a protestat când primul octopăianjen a învăluit-o cu tentacule și, înainte de a dispărea din cameră, le-a înșirat o listă lungă de lucruri legate de îngrijirea lui Nikki.
— Care om întreg la minte, după ce a fost luat pe sus de un extraterestru, s-ar apuca să înșire calm ce păturele strânge în brațe copilul lui când doarme, când a fost ultima dată deranjat la stomac și alte lucruri de felul ăsta? Era evident că-i hipnotizată sau drogată sau mai știu eu ce.
Patrick înțelese relativ repede cum se făcea că sunt toți pe palierul de sub ieșirea sigilată. După ce octopăianjenii plecară cu Ellie, Benjy alergă afară pe coridor, țipând și urlând și atacând în zadar ariergarda octozilor. Robert i se alătură și amândoi îi urmară pe Ellie și contingentul extraterestru până la sala-catedrală. Poarta de la al patrulea tunel era deschisă. Un octopăianjen îi ținu la distanță pe Robert și pe Benjy cu patru tentacule lungi, în timp ce ceilalți se îndepărtară. Apoi ultimul octopăianjen încuie poarta în urma lui.
Pentru Max, călătoria cu metroul era palpitantă. Îi amintea de o excursie pe care o făcuse la un mare parc-muzeu când avea zece ani. Vagonul era suspendat deasupra a ceva ce semăna cu o bandă metalică și nu atingea nimic în goana prin tunel. Richard emise ipoteza că funcționează magnetic.
Metroul se opri după vreo două minute și ușa se deschise repede. Cei patru exploratori se uitară afară la un peron simplu, de culoare alb-crem, dincolo de care era o arcadă înaltă de vreo trei metri. Max spuse:
— Cred că, în conformitate cu planul A, Eponine și cu mine ar trebui să coborâm aici.
— Da, spuse Richard. Firește, dacă metroul nu se pune iar în mișcare, vom coborî și Nicole și cu mine.
Max o luă pe Eponine de mână și pășiră cu grijă pe peron. Imediat după aceea, ușa metroului se închise și vehiculul porni în viteză.
— Ei bine, nu-i așa că e romantic? o întrebă Max pe Eponine. Iată-ne în sfârșit singuri, numai noi doi.
O luă în brațe și o sărută.
— Vreau să știi atâta doar, franțuzoaico: te iubesc. Habar n-am unde dracu’ suntem, dar indiferent ce-o fi aici, mă bucur că mă aflu aici cu tine.
Eponine râse.
— La orfelinat aveam o prietenă care visa să fie singură pe o insulă pustie cu un renumit actor francez, Marcel du Bois, care avea un piept de mamut și brațele ca niște trunchiuri de copaci. Mă întreb cum s-ar fi simțit ea în locul ăsta. Cred că trebuie să trecem pe sub arcadă, adăugă uitându-se în jur.
Max ridică din umeri.
— Doar dacă nu apare cumva un iepure alb pe care să-l urmăm în vreo gaură…
De cealaltă parte a arcadei era o încăpere mare, dreptunghiulară, cu pereți albaștri. Era absolut goală și exista numai o ieșire, o ușă deschisă spre un coridor îngust și luminat care mergea paralel cu tunelul de metrou. Pereții acestui coridor care, atât cât puteau vedea Eponine și Max, se continua în ambele direcții, aveau aceeași culoare albastră ca pereții camerei de dincolo de arcadă.
— Încotro o luăm? întrebă Max.
— Încolo văd două chestii asemănătoare cu niște uși, care dau în sens opus față de metrou, spuse Eponine arătând în dreapta.
— Și-n partea asta sunt două, spuse Max uitându-se în stânga. Să mergem mai întâi la prima intrare, ne uităm ce e acolo și pe urmă hotărâm o strategie.
Merseră braț la braț cincizeci de metri pe culoarul albastru. Ceea ce văzură când ajunseră la următoarea intrare îi sperie. Alt coridor albastru, identic, având din loc în loc niște uși, se întindea în fața lor pe o distanță de mulți metri.