— Rahat! exclamă Max. Suntem pe cale de a intra într-un fel de labirint… Tare n-aș vrea să ne rătăcim!
— Și ce crezi că ar trebui să facem? întrebă Eponine.
— Cred… spuse Max, ezitând, cred că ar trebui să fumăm o țigară și să dezbatem problema.
Eponine râse.
— Nici că se putea să ai o idee mai bună!
Înaintau cu mare grijă. De fiecare dată când coteau într-un alt coridor albastru, Max făcea semne pe perete cu rujul de buze al lui Eponine, indicând întreg drumul de întoarcere în camera de dincolo de arcadă. De asemenea, insistă ca Eponine, care se pricepea mai bine decât el la computer, să înregistreze semnele și pe computerul portabil.
— În caz că apare ceva și șterge semnele mele, spuse Max.
La început, aventura îi amuză și, în două rânduri, se întoarseră la arcadă doar ca să dovedească faptul că o pot face; reușita le trezi un anumit sentiment de împlinire. Dar după aproximativ o oră, când la fiecare cot dădeau de un peisaj albastru identic, entuziasmul lor începu să se evapore. În cele din urmă se opriră, se așezară pe podea și împărțiră altă țigară.
— Pentru ce ar crea o făptură inteligentă un loc ca ăsta? întrebă Max, făcând inele de fum… Ori suntem supuși vreunui test fără voia noastră…
— Ori există ceva aici care nu trebuie să fie găsit cu ușurință, termină Eponine.
Luă țigara de la Max și trase adânc fumul în piept.
— Dacă-i așa, atunci trebuie să existe vreun cod simplu care definește poziția precisă a obiectului sau locului special, un cod ca la combinațiile alea de pe timpuri pentru încuietori, de două ori dreapta și de patru ori stânga…
— Și tot așa până dimineață, o întrerupse Max zâmbind larg; o sărută scurt și se ridică. Așadar, ar trebui să presupunem că suntem în căutarea unui ceva special și să ne organizăm logic căutarea.
Eponine se ridică și ea și se uită nedumerită la Max.
— Ce anume ai vrut să spui cu asta? Max râse.
— Nu-s sigur, dar e al dracului de sigur că a sunat inteligent.
Max și Eponine mergeau de aproape patru ore pe coridoarele albastre, așa că hotărâră că e timpul să mănânce. Tocmai își începuseră prânzul format din mâncare ramană când văzură ceva trecând în stânga lor, într-o intersecție de coridoare. Max sări în picioare și alergă în intersecție. La câteva secunde după ce ajunse, un vehicul micuț, înalt de abia zece centimetri, coti la dreapta pe culoarul învecinat. Max țâșni și apucă să vadă cum vehiculul dispare pe sub o arcadă mică, tăiată în peretele altui coridor albastru, la vreo douăzeci de metri depărtare.
— Vino încoace! îi strigă el lui Eponine. Am găsit ceva. Eponine ajunse repede lângă el. Partea de sus a arcadei din perete se afla la numai douăzeci și cinci de centimetri de podea, așa că fură nevoiți să se lase amândoi în genunchi și apoi să se aplece și mai mult pentru a vedea încotro plecase vehiculul. Primul lucru pe care-l văzură îi ului: cincizeci sau șaizeci de creaturi micuțe, cam cât furnicile, coborâră din vehiculul asemănător unui autobuz și apoi se răspândiră în toate direcțiile.
— Ce dracu’ e asta?! exclamă Max.
— Privește, Max! spuse Eponine surescitată. Uită-te cu atenție… Creaturile acelea mici sunt octopăianjeni… Vezi?… Arată exact ca acela pe care mi l-ai descris.
— Fir-aș al naibii! Ai dreptate… Trebuie să fie pui de octopăianjeni.
— Nu cred. Felul în care intră în stupii aceia mici sau case sau ce-or fi… Uite, există și un fel de canal, și o barcă…
— Camera video! strigă Max. Întoarce-te și adu camera… Aici e un întreg oraș în miniatură.
Când se așezaseră să mănânce, Max și Eponine își scoseseră rucsacurile și restul echipamentului. Eponine plecă în fugă după videocameră. Max continuă să se uite fascinat la complexa lume miniaturală din spatele arcadei. Un minut mai târziu auzi un țipăt slab și simți că-l străbate un fior rece de frică.
Tâmpitule! se apostrofă Max în timp ce alerga spre locul unde mâncaseră. Niciodată să nu lași pușca din mână,niciodată.
Dădu ultimul colț și se opri brusc. Între el și locul în care mâncase cu Eponine erau cinci octopăianjeni. Unul o învăluise cu trei tentacule, altul apucase pușca. Al treilea octopăianjen ținea rucsacul lui Eponine.
Expresia de pe fața ei trăda groaza.
— Ajută-mă, Max… Te rog, îl imploră Eponine.
Max făcu un pas înainte, dar doi octopăianjeni îl opriră. Unul dintre ei emise un șuvoi de benzi colorate care i se rotiră în jurul capului.
— Nu înțeleg ce dracu-mi spui! strigă Max plin de frustrare. Dar trebuie să-i dați drumul.
Max țâșni ca un mijlocaș de fotbal pe lângă primii doi octopăianjeni și aproape ajunsese la Eponine când simți tentaculele înfășurându-se în jurul lui, țintuindu-i brațele la piept. În zadar se zbătu. Creatura era incredibil de puternică.
Trei dintre octopăianjeni, printre care și cel care o capturase pe Eponine, porniră pe coridorul albastru, îndepărtându-se de el.
— Max… Max! strigă îngrozită Eponine.
El nu putea face nimic. Octopăianjenul care-l ținea nu se clinti. După un minut nu mai auzi strigătele lui Eponine.
După alte zece minute, Max simți că mușchii puternici care îl țineau încep să se relaxeze.
— Și-acum, ce se întâmplă? întrebă el când se văzu liber. Ce urmează să faceți, ticăloșilor?
Unul dintre octopăianjeni arătă spre rucsacul lui, care rămăsese sprijinit de perete. Max se trânti lângă el și scoase niște mâncare și apă. Octopăianjenii vorbiră între ei prin culori, în timp ce Max, care înțelegea prea bine că e păzit, luă câteva îmbucături de mâncare.
Coridoarele astea sunt prea înguste, își zise el, gândindu-se cum să scape. Iar afurisiții ăștia sunt prea mari, ca să nu mai vorbesc de tentaculele lor lungi. Cred că va trebui să aștept să văd ce-o să mai urmeze.
Cei doi octopăianjeni nu se mișcară din loc ore întregi. În cele din urmă, Max adormi pe podea, între ei.
Când se trezi, Max era singur. Se duse cu precauție până la primul colț și se uită în ambele direcții. Nu văzu nimic. După ce studie semnele de pe perete făcute cu rujul de buze și mai adăugă câteva mâzgălituri prin care descria poziția orașului octopăianjenilor micuți, Max se întoarse în camera din spatele peronului de metrou. Nu știa ce să facă. Petrecu o vreme rătăcind pe coridoarele albastre și strigând-o periodic pe Eponine, dar efortul se dovedi zadarnic. În cele din urmă se hotărî să se așeze pe peron și să aștepte metroul. Trecu mai bine de o oră; aproape că se hotărâse să se întoarcă la orașul miniatural al octopăianjenilor când auzi vâjâitul metroului care se apropia din direcția opusă coridoarelor verticale cu spițe. Când metroul se apropie, îi văzu prin ferestre pe Richard și Nicole.
— Max! strigară ei deodată, chiar înainte ca ușa să se deschidă.
Richard și Nicole erau extrem de emoționați.
— Am găsit! exclamă Richard sărind pe peron. O încăpere uriașă, cu o cupolă de vreo patruzeci de metri înălțime, în culorile curcubeului… E de cealaltă parte a Mării Cilindrice — metroul merge chiar prin mare, într-un tunel transparent…
Se întrerupse, iar metroul porni vâjâind.
— Are băi și paturi și apă curentă, adăugă repede Nicole.
— Și hrană proaspătă, dacă-ți vine să crezi… niște fructe și legume ciudate, dar sunt grozave…