Oamenii continuară să se uite uluiți la creaturile bizare, lungi de aproape doi metri și înalte de un metru, care goliră repede vagonul de metrou întunecat, trecură repede în revistă mormanele, apoi plecară cu metroul. De îndată ce extratereștrii dispărură, Max, Patrick, Richard și Nicole se duseră să examineze grămezile. În ele erau obiecte de toate formele și mărimile, dominate de o singură piesă lungă și plată ce semăna cu o treaptă.
— Dacă e să ghicesc, spuse Richard luând un obiect mic de forma unui stilou, aș zice că, din punctul de vedere al rezistenței, materialul ăsta se situează undeva între ciment și oțel.
— Dar pentru ce e, unchiule Richard? întrebă Patrick.
— Presupun că au de gând să construiască ceva.
— Cine anume? întrebă Max.
Richard ridică din umeri și clătină din cap.
— Creaturile astea care tocmai au plecat mi-au lăsat impresia unor animale domestice avansate, capabile să îndeplinească sarcini secvențiale, complicate, dar care nu gândesc cu adevărat.
— Așadar, nu sunt curcubeenii mamei? întrebă Patrick.
— Categoric nu, răspunse Nicole cu un zâmbet vag.
La micul dejun, ceilalți membri ai familiei, inclusiv copiii, aflară de noile creaturi. Toți adulții căzură de acord că, dacă extratereștrii se întorceau, cum era de așteptat, nu-i vor stânjeni în ceea ce făceau, în afara cazului în care ajungeau la concluzia că activitățile lor constituie o amenințare gravă la adresa oamenilor. Când metroul trase la peron trei ore mai târziu, două dintre noile ființe coborâră din vagonul din față și se duseră în grabă în mijlocul camerei principale. Fiecare ducea un vas mic în care își înmuia în mod frecvent unul din brațe și apoi făcea semne de un roșu aprins pe podea. Până la urmă, aceste linii roșii circumscriau o zonă care conținea peronul de metrou, tot materialul stivuit și cam jumătate din cameră.
Câteva clipe mai târziu, altă duzină de animale uriașe cu apendice ca niște trompe se revărsară din cele două vagoane de metrou, mai multe dintre ele cărând în spate structuri mari și grele, curbilinii. Erau urmate de doi octopăianjeni cu culori neobișnuit de aprinse radiind în jurul capului. Cei doi octopăianjeni se duseră în mijlocul încăperii unde examinară mormanele de material, apoi le ordonară creaturilor asemănătoare cu furnicile să înceapă să construiască ceva.
— Așadar, complotul se îngroașă, îi spuse Max lui Patrick în timp ce priveau de la distanță. Într-adevăr, prietenii noștri octopăianjeni dețin controlul, dar ce naiba fac?
— Cine știe, răspunse Patrick, fascinat de ceea ce vedea.
— Uită-te acolo, Nicole, lângă mormanul ăla mare, spuse Richard câteva minute mai târziu. E evident că ființa-furnică de acolo citește culorile octopăianjenului.
— Și-acum ce facem? întrebă Nicole în șoaptă.
— Cred că ne mulțumim să ne uităm și să așteptăm, răspunse Richard.
Toată activitatea de construcție se desfășura în interiorul liniilor roșii care fuseseră pictate pe podea. Câteva ore mai târziu, după ce metroul aduse încă o încărcătură de componente mari, curbilinii, forma generală a ceea ce se construia deveni clară. Într-o parte a camerei era ridicat un cilindru vertical cu diametrul de patru metri. În cele din urmă, segmentul din vârf fu poziționat la nivelul părții de jos a cupolei. În interiorul cilindrului fură montate trepte care urcau în spirală în jurul centrului structurii.
Lucrul continuă neîntrerupt treizeci și șase de ore. Arhitecții octopăianjeni supravegheau uriașele furnici cu brațe mobile. Singura întrerupere semnificativă a activității se produse atunci când Kepler și Galileo, care se plictisiseră să urmărească ore în șir construcția, loviră din greșeală una din creaturile-furnici cu o minge. Toată activitatea încetă pe loc și un octopăianjen veni în grabă, atât ca să returneze mingea cât și, pare-se, să-l liniștească pe muncitor; aruncă mingea înapoi copiilor cu o mișcare abilă a două tentacule și lucrul se reluă.
În afară de Max și Nicole, toată lumea dormea când extratereștrii terminară scara, adunară materialele reziduale și plecară cu metroul. Max se duse la cilindru și băgă capul înăuntru.
— Destul de impresionant, spuse el, dar la ce servește?
— Hai, Max, fii serios, răspunse Nicole. Este evident că trebuie să urcăm scara.
— Rahat, Nicole! Asta știu. Dar de ce? De ce vor octopăianjenii ăia să urcăm și să ieșim de-aici? Să știi, ne-au manipulat din clipa în care am intrat în adăpostul lor. Le-au răpit pe Eponine și pe Ellie, ne-au mutat în Semicilindrul sudic și au refuzat să mă lase să mă întorc în New York… Ce s-ar întâmpla dacă ne-am hotărî să nu le urmăm planul?
Nicole se uită lung la prietenul ei.
— Max, ai ceva împotrivă să amânăm discuția asta până dimineață, când vom fi toți împreună?… Sunt foarte obosită.
— Sigur că nu, spuse Max. Dar spune-i bărbatului tău că eu cred că ar trebui să facem ceva total imprevizibil, ca de pildă să ne întoarcem pe jos prin tunel, în adăpostul octopăianjenilor. Simt eu că ceva e în neregulă aici.
— Nu cunoaștem toate răspunsurile, Max, spuse Nicole obosită, dar nu mi se pare că am avea de ales. Atâta timp cât octopăianjenii dețin controlul asupra aprovizionării noastre cu apă și mâncare, trebuie să le îndeplinim dorințele… Poate că, în situația asta, trebuie doar să avem puțină încredere.
— Încredere? Asta e sinonim cu a nu gândi. Max se duse iar la cilindru.
— Iar scara asta uimitoare ar putea să ne ducă tot atât de ușor în iad, ca și în rai.
2
Dimineață, metroul se întoarse cu mâncare și apă. După plecarea lui și după ce toată lumea inspectă structura cilindrică închisă, Max declară că a sosit timpul ca oamenii să arate că „s-au săturat să fie tratați ca niște nimicuri” de către octopăianjeni. Propuse ca el, împreună cu oricine ar fi dorit să-l însoțească, să ia singura pușcă rămasă și să plece înapoi prin tunelul de sub Marea Cilindrică.
— Dar ce anume vrei să realizezi cu asta? întrebă Richard.
— Vreau ca ei să mă captureze și să mă ducă acolo unde le țin pe Eponine și pe Ellie. Atunci am să știu sigur că ele sunt tefere. Visele lui Nicole nu sunt de ajuns…
— Dar, Max, planul tău nu e logic, spuse Richard. Ia gândește-te. Chiar presupunând că nu te calcă metroul în timp ce ești în tunel, cum ai să le explici octopăianjenilor ce vrei?
— Speram să mă ajutați voi, Richard. Ţii minte că tu și Nicole ați comunicat cu avianii. Mă gândeam că ți-ai putea folosi computerul ca să-mi faci imaginea grafică a lui Eponine. Atunci eu aș arăta-o octopăianjenilor, folosind monitorul meu…
Nicole sesiză stăruința din glasul lui Max. Îl atinse pe Richard pe umăr.
— De ce nu? spuse ea. Cât timp tu creezi pe computer imaginile lui Eponine și Ellie, cineva ar putea să urce și să vadă unde duce scara asta.