— Richard și Nicole au vizitat locul ăsta, spuse Max. Dincolo de arcadă e un fel de atrium, iar apoi un labirint de coridoare roșii.
— Ce-o să facem aici? întrebă Robert.
Nefiind deloc în elementul lui, era foarte mulțumit să se lase condus de Max.
— Încă nu m-am hotărât, răspunse Max. Cred că vom explora un timp, în speranța că dăm de niște octopăianjeni.
Spre marea surpriză a lui Max, dincolo de peronul stației, în mijlocul podelei atriumului, era pictat un cerc mare, albastru din care pornea o linie groasă, tot albastră, care cotea la dreapta la începutul labirintului de coridoare roșii.
— Ăsta-i clar un indicator pentru idioți, spuse Robert, râzând nervos.
Intrară în primul coridor. Linia albastră din mijlocul podelei se continua o sută de metri în fața lor apoi, într-o intersecție, cotea la stânga.
— Crezi că ar trebui să urmăm linia? întrebă Max.
— De ce nu? răspunse Robert, făcând câțiva pași pe coridor.
— E prea evident, spuse Max, mai mult pentru sine. Strânse pușca în mână și-l urmă pe Robert.
— Ascultă, spuse el după ce dădură primul cot la stânga, nu crezi că linia asta a fost pusă aici anume pentru noi, nu-i așa?
— Nu, răspunse Robert, oprindu-se o clipă. De unde putea să știe cineva că venim?
— Exact asta mă întrebam și eu, bombăni Max. Merseră mai departe în tăcere, cotind încă de trei ori, așa cum le indica linia albastră, apoi ajunseră la o arcadă cu înălțime de un metru și jumătate de la podea. Se aplecară și intrară într-o cameră mare, cu tavanul și pereții de un roșu închis. Linia albastră se termina într-un cerc mare, albastru, în mijlocul podelei.
La nici o clipă după ce intrară amândoi în cercul albastru, luminile din cameră se stinseră. Pe peretele aflat în fața lui Max și Robert apăru un tablou mut, în mișcare — un film, de fapt — cam de un metru pătrat. În centrul imaginii erau Eponine și Ellie, amândouă îmbrăcate în vestimentații ciudate, galbene, ca niște salopete. Uneori vorbeau între ele, alteori vorbeau cu o persoană sau un lucru aflat undeva departe, în dreapta, dar firește că Max și Robert nu auzeau ce spun. După câteva clipe, cele două femei se deplasară câțiva metri la dreapta, trecură pe lângă un octopăianjen și apărură lângă un animal gros și ciudat, vag asemănător cu o vacă, cu o burtă plată, albă. Ellie sprijini de suprafața albă un toc ca un șarpe, îl strânse de mai multe ori și scrise următorul mesaj:
Fiți fără grijă. Suntem tefere”. Ambele femei zâmbiră și imaginea dispăru brusc o secundă mai târziu.
În timp ce Max și Robert stăteau ca trăsniți, filmul de nouăzeci de secunde se repetă de două ori în întregime. La a doua prezentare, bărbații reușiră să se adune suficient ca să poată fi atenți la detalii. Când filmul se termină, camera roșie fu inundată iar de lumină.
— Iisuse Hristoase! spuse Max, clătinând din cap. Robert era vesel.
— E în viață! exclamă el. Ellie e încă în viață!
— Dacă putem avea încredere în ceea ce am văzut, spuse Max.
— Ei, Max, zău așa. Ce motiv puteau să aibă octopăianjenii să facă un film ca ăsta ca să ne înșele? N-ar fi fost mult mai simplu pentru ei să nu facă nimic?
— Nu știu, răspunse Max. Dar răspunde-mi la o întrebare. De unde au știut ei că noi doi, venind aici împreună la ora asta, suntem îngrijorați cu privire la Ellie și Eponine? Există doar două posibile explicații. Fie au urmărit tot ce am făcut și am spus de când am intrat în adăpostul lor, fie cineva…
— …din grupul nostru le-a furnizat informații octopăianjenilor. Max, doar nu crezi că Richard sau Nicole…
— Nu, firește că nu, îl întrerupse Max. Dar altfel îmi este al dracului de greu să înțeleg cum am putut fi observați cu atâta atenție. N-am văzut nimic care să sugereze dispozitive de ascultare… Doar dacă nu cumva ni s-au plantat pe noi sau în noi niște transmițătoare sofisticate… Altfel nimic din toate astea nu are dram de logică.
— Dar cum puteau să facă asta fără știrea noastră?
— Habar n-am, răspunse Max aplecându-se să treacă pe sub arcadă. Acum, dacă presupun corect, când ajungem în stație vom găsi metroul acolo, așteptându-ne să ne întoarcem împăcați la ceilalți. Totul e prea bine aranjat.
Max avea dreptate. Când se întoarseră în atrium, metroul era tras la peron, cu ușile deschise. Max se opri. Aveau în ochi o licărire sălbatică.
— Eu n-am să urc în afurisitul ăsta de tren, spuse el cu glas coborât.
— Ce-ai de gând să faci? întrebă Robert, puțin speriat.
— Am să mă întorc în labirint, răspunse Max.
Apucă strâns pușca, se răsuci pe călcâie și o rupse la fugă înapoi în coridor. Se abătu de la linia albastră și alergă vreo cincizeci de metri înainte ca primul octopăianjen să-i apară în față. Acestuia i se alăturară repede și alți octozi, care se împrăștiară pe coridor dintr-o parte în cealaltă și începură să se îndrepte spre Max.
Acesta se opri, se uită la octopăianjenii care înaintau, apoi privi în urmă. În capătul îndepărtat al coridorului, alt grup de octopăianjeni venea în direcția lui.
— Ia stați dracului un minut! strigă Max. Am ceva de spus. Voi, tipilor, trebuie să înțelegeți măcar o parte din limba noastră, altfel nu v-ați fi dat seama că noi venim încoace… Nu sunt mulțumit. Vreau dovezi că Eponine e în viață.
Octopăianjenii, cu benzi colorate rotindu-li-se în jurul capului, aproape ajunseră lângă el. Max simți un val de frică și trase în aer un foc de avertizare. În mai puțin de două secunde simți în ceafă un junghi ascuțit. Se prăbuși imediat pe podea.
Robert, a cărui nehotărâre îl făcuse să rămână în stație, traversă în fugă peronul la auzul focului de armă. Când ajunse în coridorul roșu, văzu cum doi octopăianjeni îl ridică pe Max de la podea. Robert se dădu la o parte în timp ce extratereștrii îl cărară pe Max în metrou și-l depuseră cu blândețe într-un colț al vagonului. Apoi octopăianjenii arătară spre ușa deschisă a metroului și Robert urcă lângă prietenul său. Peste nici zece minute se aflau înapoi în încăperea de sub cupola curcubeu.
3
După zece ore, Max tot nu se trezise. În acest timp, Robert și Nicole îl examinară în amănunt și nu găsiră nici o urmă, nimic nelalocul lui. Între timp, Robert povesti de mai multe ori aventura lor, cu excepția celor întâmplate în minutul critic în care Max a fost singur pe coridorul roșu.
Majoritatea întrebărilor puse de membrii familiei fură legate de ce văzuseră Robert și Max în „film”. Exista vreun indiciu de încordare la Ellie și Eponine care să sugereze că au fost forțate să facă filmul? Păreau să fi slăbit? Arătau odihnite?
— Cred că acum știm mult mai multe despre firea gazdelor noastre, spuse Richard aproape de sfârșitul celei de-a doua dezbateri, și cea mai lungă, a poveștii lui Robert. Primul și cel mai important aspect: e clar că octopăianjenii sau specia care deține controlul aici ne țin sub studiu în mod regulat și sunt capabili să ne înțeleagă conversația. Nu există nici o altă posibilă explicație a faptului că filmul arătat lui Robert și Max le reprezenta pe Ellie și Eponine… În al doilea rând, nivelul lor tehnologic, cel puțin în ceea ce privește imaginile în mișcare, ori e cu multe sute de ani în urma nivelului nostru, ori, dacă Robert are dreptate când susține că nu putea să existe vreun dispozitiv de protecție nici în cameră, nici în spatele peretelui, sunt atât de avansați încât tehnologia lor nouă ni se pare o minune. În al treilea rând…