— Așadar, presupui că acești stâlpi cilindrici sunt un fel de sistem de stocare? Ca bateriile?
— Probabil, zise Richard. Ce idee fabuloasă! Să găsești o ființă vie care generează electricitate. S-o forțezi să renunțe la sarcina acumulată ca să mănânce. Ce poate fi mai grozav?
— Și ce rol are acel vehicul robot care se plimbă dus-întors între stâlpi?
— Aș zice că e un fel de mecanism de monitorizare, răspunse Richard.
Richard și Nicole prânziră, apoi terminară de inspectat presupusa uzină electrică. Sistemul avea cu totul opt coloane și opt rânduri, în total șaizeci și patru de rezervoare. Numai douăzeci erau active la acea vreme.
— Capacitate suplimentară din belșug, comentă Richard. E limpede că inginerii lor au noțiunile de extindere și toleranță.
Licuricii uriași se îndreptau acum spre est, în lungul a ceva ce părea a fi un fel de autostradă importantă. În două rânduri, Richard și Nicole întâlniră niște turme de creaturi mari gen furnică mergând în direcția opusă fără să interacționeze între ele.
— Oare creaturile alea sunt suficient de inteligente pentru a lucra fără supraveghere? îl întrebă Nicole pe Richard. Sau nu ne este permis să vedem ființele care dau instrucțiuni?
— Bună întrebare! spuse Richard. Ţii minte ce repede a venit octopăianjenul la „furnica” lovită de minge? Poate că au un anumit grad de inteligență, dar nu se descurcă bine în medii noi sau necunoscute.
— La fel ca unii oameni pe care-i cunoaștem, replică Nicole râzând.
Lungul lor drum spre est se sfârși când cele două lumini călăuze se îndreptară plutind spre un lot mare de pământ aflat chiar lângă drum. Câmpul era pustiu, cu excepția unor obiecte din depărtare: patruzeci de stâlpi asemănători cu cei folosiți la porțile de fotbal, acoperiți cu iederă și dispuși pe cinci rânduri a câte opt.
— Vrei, te rog, să te uiți în ghid? făcu Richard. O să înțelegem mai ușor ce vedem dacă citim mai întâi.
Nicole zâmbi.
— Ni se oferă o adevărată excursie, nu-i așa? De ce crezi că vor gazdele noastre să vedem toate astea?
Richard rămase tăcut o clipă.
— Sunt aproape convins că octopăianjenii stăpânesc întreg acest teritoriu sau cel puțin sunt specia dominantă dintr-o ierarhie complicată, spuse el într-un târziu. Cei care ne-au ales pe noi doi pentru această excursie au crezut probabil că, dacă le cunoaștem capacitățile, viitoarele interacțiuni vor fi mai ușoare.
— Dar dacă e vorba, într-adevăr, de octopăianjeni, de ce nu ne-au răpit pur și simplu pe toți, așa cum au făcut cu Ellie și Eponine?
— Nu știu, răspunse Richard. Poate că au un simț al moralității mult mai complicat decât ne-am imaginat noi.
Ambii licurici uriași dansau în aer deasupra grupului de stâlpi de poartă îmbrăcați în iederă.
— Cred că ghizii noștri devin nerăbdători, spuse Nicole. Dacă n-ar fi fost atât de istoviți după două zile de mers pe jos și dacă n-ar fi văzut deja atâtea priveliști fabuloase în lumea extraterestră din Semicilindrul sudic al Ramei, Richard și Nicole ar fi fost în egală măsură captivați și copleșiți de simbioza complexă pe care aveau s-o descopere în următoarele ore.
Învelișul care îmbrăca în întregime stâlpii de poartă nu era câtuși de puțin iederă. Ceea ce părea de la distanță a fi frunze erau, în realitate, mici cuiburi în formă de con, făcute din mii de creaturi minuscule care semănau cu afidele. Pentru a forma cuibul, creaturile erau lipite între ele printr-o substanță dulce, lipicioasă, ca mierea pe care oamenii o mâncaseră cu plăcere sub cupolă. Afidele extraterestre fabricau acea substanță în cantități mari, ca parte din activitatea lor normală diurnă.
În timp ce Richard și Nicole se uitau, convoaie de gândaci cu cioc care trăia în niște movile înalte de câțiva metri ce înconjurau întreaga enclavă, năvăleau din casele lor din patruzeci în patruzeci de minute și se cățărau pe stâlpi, recoltând excesul de substanță lipicioasă din cuiburi. Creaturile gândac, care aveau o lungime de aproximativ zece centimetri în momentul începerii acțiunii, își măreau de trei-patru ori volumul pe durata ciclului de recoltare încheiat cu regurgitarea conținutului corpurilor lor umflate în butoaiele îngropate la baza stâlpilor.
Richard și Nicole nu prea vorbiră cât timp urmăriră activitatea. Întregul sistem biologic din fața lor era și încâlcit, și minunat — alt exemplu al uimitoarelor progrese făcute de gazdele lor în materie de simbioză.
În timp ce se pregăteau de culcare nu departe de una din movilele gândacilor, Richard spuse:
— Pun pariu că, dacă așteptăm suficient de mult, vor apărea niște animale de povară care să scoată din pământ butoaiele astea cu miere sau ce-or fi și să le transporte în alt loc.
Stând întinși alături pe pământ, văzură cei doi licurici aterizând în depărtare. Apoi se făcu brusc întuneric.
— Eu nu cred că toate astea s-au întâmplat pur și simplu, spuse Nicole. Nici aici, nici pe altă planetă. Nicăieri. Evoluția naturală nu are ca rezultat genul de armonie între specii la care am fost martori în ultimele două zile.
— Ce vrei să spui, iubito? întrebă Richard. Că toate creaturile astea au fost cumva proiectate, ca mașinile, anume pentru a îndeplini anumite funcții?
— Asta e singura explicație pe care o pot accepta, spuse Nicole. Octopăianjenii, sau cine-o fi specia conducătoare, trebuie să fi ajuns la nivelul la care pot manipula genele pentru a obține un animal sau o plantă care face exact ce vor ei. De ce depozitează acei gândaci mierea în butoaie? Care e răsplata lor biologică pentru acea acțiune?
— Sunt precis recompensați în vreun fel pe care noi nu l-am descoperit încă, spuse Richard.
— Bineînțeles. Iar în spatele acelei recompense stă un incredibil arhitect sau inginer de sisteme biologice, care armonizează toate relațiile dintre specii, astfel încât fiecare specie să fie fericită și, în plus, arhitecții înșiși să culeagă oarece profit — ca, de pildă, hrană sub formă de miere în exces… Crezi că genul ăsta de optimizare ar putea avea loc fără intervenția unor proceduri sofisticate de inginerie genetică?
Richard rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, spuse încet:
— Imaginează-ți un inginer stând în fața computerului și proiectând un organism viu care să întrunească anumite cerințe ale sistemului… E o idee năucitoare.
Gândacii năvăliră încă o dată din movilele lor, mai-mai să calce peste cei doi oameni somnoroși în goana lor spre stâlpii și spre misiunea de recoltatori. Nicole se uită după ei până când dispărură în întuneric. Apoi căscă și se ghemui pe o parte. Noi, oamenii, am intrat într-o eră nouă, se gândi ea înainte de a adormi. Pe viitor, noile repere istorice vor fi: Î. c., „înainte de contact”, și D.c., „după contact”. Din momentul în care am înțeles fără echivoc că, undeva în altă parte în vastitatea universului nostru, substanțele chimice simple au evoluat până la apogeul ființelor înzestrate cu conștiință și inteligență, istoria speciei noastre a devenit o simplă paradigmă izolată, un fragment mic și relativ insignifiant din fresca infinită care înfățișează uimitoarea varietate a vieții conștiente.
În dimineața următoare, după micul dejun, Richard și Nicole avură o scurtă discuție despre provizia lor de hrană care se diminua, apoi se hotărâră să ia niște miere dintr-un butoi.
În timp ce umplea un mic container, Nicole se uită în jur și spuse: