— Cred că dacă n-am avea voie să facem asta, ar veni vreun polițist extraterestru și ne-ar opri.
Luminile călăuzitoare se deplasară mai întâi direct spre sud, conducându-i către o pădure deasă cu copaci foarte înalți, care se întindea pe direcția est-vest cât vedeau cu ochii. Licuricii cotiră la dreapta și se deplasară paralel cu marginea pădurii. Richard și Nicole îi urmară. Pădurea din stânga lor era întunecoasă și amenințătoare. Din când în când auzeau dintr-acolo sunete ciudate, puternice.
O dată, Richard se opri și se îndreptă spre locul de unde începea desișul. Între copaci erau multe plante mai scunde, cu frunze mari verzi, roșii sau maro, precum și mai multe soiuri de plante cățărătoare care legau laolaltă ramurile din partea de mijloc și de sus a copacilor. Richard sări înapoi la auzul unui urlet puternic care părea că vine de la doar câțiva metri. Cercetă pădurea cu privirea, dar nu descoperi sursa urletului.
— Pădurea asta are ceva ciudat, spuse el întorcându-se la Nicole. Îți dă senzația că locul ei nu e aici.
Timp de peste o oră, licuricii continuară să plutească spre vest. Pe măsură ce Richard și Nicole înaintau în tăcere, sunetele bizare deveneau mai frecvente. Richard are dreptate, își spuse Nicole la un moment dat, ostenită. Se uită la structura și ordinea lanurilor din dreapta ei și le compară cu desișul nedisciplinat din stânga. Pădurea asta are ceva diferit, neliniștitor.
Pe la mijlocul dimineții făcură o pauză scurtă să se odihnească. Richard calculă că merseseră mai mult de cinci kilometri de când se treziseră. Nicole ceru niște miere proaspătă, care era în rucsacul lui Richard.
— Mă dor picioarele, spuse ea după ce mâncă și bău o înghițitură de apă. Și azi noapte m-au durut, am avut întruna junghiuri… sper să nu mai avem mult până la destinație.
— Și eu sunt obosit, spuse Richard. Dar nu ne descurcăm prea rău pentru doi oameni trecuți de șaizeci de ani.
— În momentul de față mă simt mai bătrână, spuse Nicole ridicându-se și întinzându-se. Știi, inimile noastre trebuie să aibă aproape nouăzeci de ani. N-or fi muncit ele mult în toți anii ăia cât am stat adormiți, dar totuși au pompat întruna.
În timp ce discutau, un ciudat animăluț sferic cu un singur ochi, cu blană albă, pufoasă și o duzină de picioare fusiforme țâșni din pădure și înhăță containerul cu miere. Într-o clipită, creatura și mierea dispărură.
— Ce-a fost asta? întrebă Nicole, încă uluită.
— Ceva ce râvnește la dulce, răspunse Richard uitându-se în pădure, unde dispăruse animalul. Categoric, acolo e o altă lume.
După o jumătate de oră, perechea de licurici coti la stânga și pluti deasupra unei poteci care ducea în pădure. Poteca, sau mai bine zis drumul, avea o lățime de cinci metri și era străjuit pe ambele părți de copaci deși. Intuiția îi spuse lui Nicole să nu urmeze licuricii, dar nu-i dădu ascultare. Neliniștea ei spori când, după ce făcură câțiva pași în pădure, din copacii din jurul lor izbucni un val zgomote. Se opriră mână-n mână și ascultară.
— S-ar părea că sunt păsări, maimuțe și broaște, spuse Richard.
— Probabil ne semnalează prezența aici. Nicole se întoarse și se uită în spate.
— Ești sigur că facem ceea ce trebuie? Richard arătă spre luminile din fața lor.
— Urmăm insectele alea mari de două zile și jumătate. Nu prea are sens să ne pierdem încrederea în ele tocmai acum.
Porniră din nou la drum, acompaniați de croncănituri, țipete și orăcăieli. Din când în când, tipul copacilor din stânga și din dreapta lor se schimba, dar pădurea rămânea deasă și întunecoasă.
La un moment dat, Richard spuse:
— Cred că există un grup de grădinari extratereștri care se ocupă de zona din jurul potecii ăsteia de mai multe ori pe săptămână. Uite cât de perfect sunt tunse toate tufele și copacii… Nici o crenguță nu pătrunde în spațiul liber de deasupra capetelor noastre.
— Richard, spuse Nicole puțin mai târziu, dacă sunetele pe care le auzim vin de la animale extraterestre, de ce nu vedem nici unul? Nici măcar o creatură n-a ieșit pe potecă. Și nu există nici o dovadă de viață… nici măcar o furnică… adăugă aplecându-se și examinând solul.
— O fi poteca magică, spuse Richard rânjind. S-ar putea să ne ducă la casa de turtă dulce și la vrăjitoarea cea rea… Hai să cântăm, Gretel, poate ne vom simți mai bine.
Poteca, la început absolut dreaptă, începu să șerpuiască după primul kilometru. Sunetele scoase de creaturile pădurii îi înconjurau pe Richard și pe Nicole din toate părțile. Richard cânta melodii populare din vremea adolescenței sale petrecute în Anglia. Din când în când i se alătura și Nicole, când cunoștea cântecul, dar în cea mai mare parte a timpului își consuma energia încercând să-și înăbușe neliniștea crescândă. Încerca să nu se gândească la posibilele animale extraterestre uriașe pentru care ar fi fost o pradă ușoară, în caz că acestea îi pândeau din pădure.
Richard se opri brusc. Inspiră de două ori adânc.
— Simți mirosul? o întrebă el pe Nicole. Ea adulmecă aerul.
— Da, îl simt… Seamănă puțin cu al gardeniilor.
— Doar că e mult mai plăcut, spuse Richard. E absolut divin.
În fața lor, poteca o lua brusc la dreapta. La cotitură, lângă potecă era o tufă mare, încărcată cu flori uriașe, galbene, primele pe care le vedeau de când intraseră în pădure. Fiecare floare avea mărimea unei mingi de baschet. Când Richard și Nicole veniră mai aproape de tufă, parfumul incitant se intensifică.
Richard nu se putu abține. Înainte ca Nicole să apuce să spună ceva, ieși câțiva metri de pe potecă, își îngropă fața într-o floare uriașă și inspiră cu nesaț. Parfumul era minunat. Între timp, unul dintre cei doi licurici se întoarse în zbor înspre ei și începu să descrie zigzaguri pe cer, deasupra capetelor lor.
— Nu cred că ghizii noștri sunt încântați că am ieșit de pe potecă, spuse Nicole.
— Probabil că nu, răspunse Richard. Dar a meritat.
Pe ambele părți ale potecii începură să apară și alte flori, de toate formele, mărimile și culorile. În același timp, sunetele pe care le auzeau scădeau în intensitate. Puțin mai târziu, când Richard și Nicole ajunseră în mijlocul regiunii cu flori, zgomotele dispăruseră de tot.
Poteca se îngusta până la doi metri lățime, abia lăsându-le destul loc cât să poată merge alături fără să atingă în trecere plantele cu flori. Richard părăsi de mai multe ori drumul ca să cerceteze sau să miroasă uimitoarele flori. Fiecare abatere de la traseu îi făcea pe licurici să se năpustească în direcția lor. În ciuda entuziasmului manifestat de Richard pentru excursiile în pădure, Nicole ținu seama de semnalele licuricilor și rămase pe potecă.
Richard era la vreo opt metri în stânga potecii și încerca să se uite mai bine la o floare gigantică ce semăna cu un covor oriental; pe neașteptate, dispăru.
— Au! îl auzi Nicole țipând, simultan cu bufnitura unei căzături.
— Ești teafăr? întrebă ea imediat.
— Da, răspunse el. M-am împiedicat de niște viță și am căzut într-o tufă de mărăcini… Tufa care mă înconjoară are frunze roșii și niște flori micuțe și ciudate care seamănă cu gloanțele… Da, și miros a scorțișoară.
— Ai nevoie de ajutor? întrebă Nicole.
— Nu… Ies de-aici într-o clipită.
Nicole ridică privirea și observă că unul dintre licurici gonea în depărtare. Ce-o mai fi asta? se întrebă ea, când îl auzi din nou pe Richard.