— Totuși, s-ar putea să am nevoie de ajutor. Se pare că am rămas înțepenit.
Nicole făcu un pas precaut în afara potecii. Licuriciul rămas parcă înnebuni: plonjă cu viteză până aproape în fața ei. Preț de o clipă, Nicole nu mai văzu nimic.
— Nu veni încoace, Nicole! spuse Richard brusc câteva secunde mai târziu. Dacă nu mi-am pierdut mințile, cred că planta asta se pregătește să mă mănânce.
— Poftim? întrebă Nicole, înspăimântată. Vorbești serios?
Așteptă nerăbdătoare să-i revină vederea, perturbată de pe urma excesului de lumină.
— Da, vorbesc serios, spuse Richard. Întoarce-te pe potecă… Tufa asta bizară mi-a încolăcit brațele și picioarele cu cârcei galbeni… niște insecte târâtoare beau deja sângele din tăieturile făcute de spini… și în tufă e o deschizătură spre care sunt tras încet și care pare a fi verișoară de-a șaptea cu una dintre cele mai neplăcute guri pe care le-am văzut la grădina zoologică… Văd chiar și niște dinți.
Nicole sesiză panica din glasul lui Richard. Făcu încă un pas în direcția lui, dar licuriciul o orbi din nou.
— Nu văd nimic! strigă ea. Richard, mai ești acolo?
— Da, răspunse el. Dar nu știu cât am să mai fiu. Auziră zgomot de animale care înaintau repede prin pădure, însoțit de un vaiet ascuțit; trei siluete întunecate, înzestrate cu niște arme ciudate îl înconjurară pe Richard. Octopăianjenii atacară tufa carnivoră cu jeturile de lichid. În câteva clipe, tufa îi dădu drumul lui Richard și-și ascunse iar gura în spatele numeroaselor crengi.
Richard veni împleticit și o îmbrățișă pe Nicole. „Mulțumim!” strigară amândoi. Cei trei octopăianjeni dispărură în pădure la fel de repede cum apăruseră. Nici Richard, nici Nicole nu observară că ambii licurici pluteau din nou deasupra capetelor lor.
Nicole îl examină cu grijă pe Richard, dar nu găsi nimic în afară de tăieturi și zgârieturi.
— Cred că de acum o să rămân pe potecă, spuse el zâmbind șters.
— Poate că nu e o idee rea, răspunse Nicole.
Își continuau drumul prin pădure, discutând despre cele întâmplate. Richard încă mai era zguduit.
— Crengile din apropierea umărului meu stâng s-au dat la o parte, spuse el, și am văzut gura aia, la început cam de mărimea unei mingi de baschet. Dar în timp ce eram purtat într-acolo, gaura devenea tot mai mare.
Se cutremură.
— Atunci am văzut dințișorii, pe toată circumferința. Tocmai începeam să mă gândesc cum e să fii mâncat, când au apărut prietenii noștri octopăianjeni.
— Totuși, ce se petrece aici? întrebă Nicole puțin mai târziu.
Părăsiseră regiunea cu flori și erau înconjurați de copaci, desișuri de junglă și zgomote intermitente făcute de animale.
— Să fiu al naibii dacă știu, răspunse Richard.
Pădurea se sfârși brusc, tocmai când lui Richard și lui Nicole li se făcu o foame cumplită. Pășiră pe un platou pustiu. În fața lor, poate la doi kilometri depărtare, un dom mare și verde umplea priveliștea.
— Ce-o mai fi și…
— E Orașul de Smarald, iubito, o întrerupse Richard. Îl recunoști, de bună seamă, din vechiul film… Iar înăuntru este Vrăjitorul din Oz, gata să ne îndeplinească toate dorințele.
Nicole zâmbi și-și sărută soțul.
— Adu-ți aminte că vrăjitorul era un șarlatan, spuse ea. Nu avea, de fapt, nici o putere.
— Asta rămâne o problemă discutabilă, spuse Richard, zâmbind larg.
În timp ce ei discutau, cei doi licurici care îi călăuziseră se îndreptară în viteză către dom, lăsându-i în semiîntuneric. Își scoaseră lanternele din rucsac.
— Ceva îmi spune că ne apropiem de capătul călătoriei, spuse Richard, luând-o cu pași mari în direcția Orașului de Smarald.
De la mai mult de un kilometru, văzură porțile prin binoclu. Erau foarte emoționați.
— Crezi că ăsta e orașul-cămin al octopăianjenilor? întrebă Nicole.
— Da, într-adevăr, așa cred, răspunse Richard. Trebuie să fie un loc pe cinste. Vârful acelui dom verde e la cel puțin trei sute de metri deasupra solului. Aș zice că suprafața de dedesubt depășește zece kilometri pătrați.
Mai aveau doar șase sute de metri. Nicole întrebă:
— Richard, care e planul nostru? Mergem pur și simplu până acolo și batem la poartă?
— De ce nu? răspunse Richard, grăbind pasul.
Când ajunseră la două sute de metri de oraș, poarta se deschise și ieșiră trei siluete. Nicole auzi un strigăt, iar una dintre siluete porni repede în direcția lor. Richard se opri și duse iar binoclul la ochi.
— Este Ellie! strigă el. Și Eponine… Sunt cu un octopăianjen.
Nicole își aruncase deja rucsacul și alerga pe platou. Își luă în brațe fiica iubită, ridicând-o de la pământ.
— O, Ellie, Ellie! spuse ea cu lacrimile șiroind pe obraji.
5
— El e prietenul nostru, Archie… Ne-a fost de mare ajutor cât am stat aici… Archie, ei sunt părinții mei.
Octopăianjenul răspunse printr-o frază care începu cu stacojiu strălucitor, urmat de verde-lișiță, albastru-levănțică, două nuanțe de galben (galben-șofran și galben-lămâie) și, la urmă, purpuriu. Banda de culori făcu o tură completă în jurul capului sferic al octopăianjenului, apoi dispăru iar în marginea din stânga a șanțului format de două linii zimțate lungi, paralele pe mijlocul feței lui.
— Archie spune că e bucuros să vă cunoască, mai ales după ce a auzit atâtea despre voi, spuse Ellie.
— Știi să-i citești culorile? întrebă Nicole, absolut uluită.
— Ellie e grozavă, spuse Eponine. Le-a prins foarte repede limba.
— Dar tu cum vorbești cu ei? întrebă Nicole.
— Au vederea incredibil de ascuțită și sunt deosebit de inteligenți, spuse Ellie. Archie și alți doisprezece au învățat deja să descifreze mișcarea buzelor noastre… Dar, mamă, despre toate astea putem vorbi mai târziu. Mai întâi povestește-mi despre Nikki și despre Robert. Ce fac? Cum se simt?
— Fiica ta se face pe zi ce trece tot mai drăgălașă și-i este grozav de dor de tine… Însă mă tem că Robert nu și-a revenit complet de pe urma celor întâmplate. Încă se consideră vinovat că nu te-a protejat mai bine…
Octopăianjenul Archie urmări politicos conversația timp de mai multe minute, apoi o atinse pe Ellie pe umăr și-i reaminti că, probabil, părinții ei sunt obosiți și înfrigurați.
— Mulțumesc, Archie, spuse Ellie. În regulă, iată planul. Voi doi intrați în oraș și rămâneți cel puțin noaptea asta și mâine — chiar lângă poartă a fost amenajat un fel de apartament de hotel pentru noi patru — iar poimâine sau când veți fi odihniți pe deplin, ne întoarcem la ceilalți. Merge și Archie cu noi.
— De ce să nu veniți voi trei cu noi, pur și simplu, și să ne întoarcem la ceilalți? întrebă Richard după o scurtă tăcere.
— Și eu am pus aceeași întrebare, tată… dar n-am primit un răspuns pe care să-l consider satisfăcător…
Benzile de culoare din jurul capului lui Archie o întrerupseră pe Ellie.
— Bine, îi spuse ea octopăianjenului înainte de a se întoarce spre părinții ei. Archie spune că octozii țin neapărat ca voi doi să vă faceți o idee clară despre ei — în fine, despre asta putem discuta după ce ne instalăm în apartamentul nostru.
Marile porți ale Orașului de Smarald se deschiseră larg când cei patru oameni și însoțitorul lor octopăianjen ajunseră la vreo zece metri depărtare. Richard și Nicole nu erau deloc pregătiți pentru copleșitoarea varietate de priveliști ciudate care le întâmpină privirea la intrarea în oraș. Chiar în fața lor se deschidea un bulevard larg, având de o parte și de alta un șir neîntrerupt de structuri scunde care duceau la o clădire înaltă în formă de piramidă, colorată în roz și albastru, aflată la o distanță de mai multe sute de metri.