Richard și Nicole erau practic în transă când făcură primii pași în orașul octopăianjenilor. Nici unul dintre ei nu avea să uite vreodată acest prim moment incredibil. Îi înconjura un caleidoscop de culori. Toate elementele orașului — străzile, clădirile, ciudatele decorațiuni care străjuiau bulevardul, plantele din grădină (dacă, într-adevăr, asta erau) și numeroasele specii de animale care păreau să alerge în toate direcțiile — erau împodobite cu culori strălucitoare. Un grup de patru viermi mari sau șerpi, semănând cu niște acadele în formă de baston doar că mult mai intens colorate, stăteau încolăciți pe pământ, chiar lângă poartă, în stânga lui Richard și Nicole. Stăteau cu capetele ridicate, făcând parcă eforturi să-i vadă cât mai bine pe vizitatorii străini. Animale colorate în nuanțe vii de roșu și galben, cu opt picioare și clești ca de homar, cărau vergele groase, verzi într-o intersecție aflată la cincizeci de metri în fața lui Richard și Nicole.
Bineînțeles că erau zeci, poate sute de octopăianjeni veniți în zona porții să-i zărească pe cei doi oameni necunoscuți care le vizitau orașul. Ședeau în grupuri în fața clădirilor, stăteau „în picioare” pe marginea bulevardului, ba chiar mergeau pe acoperișuri. Și toți vorbeau simultan în limba lor alcătuită din benzi de culori strălucitoare, accentuând decorațiunile statice ale scenei străzii prin explozii dinamice de diverse nuanțe.
Nicole se uită în jur, aruncând doar o privire în treacăt fiecăreia dintre bizarele creaturi care o priveau lung. Apoi lăsă capul pe spate și se uită la cupola verde care se înălța departe, deasupra capului ei. Ici și colo se putea vedea un fel de schelet subțire, flexibil, dar cea mai mare parte a bolții era acoperită cu un strat verde, dens.
— Tot tavanul e alcătuit din viță și din alte plante, de pe care animale care seamănă cu niște insecte recoltează fructele și florile folositoare, o auzi ea pe Ellie. Este un întreg ecosistem viu care are avantajul suplimentar de a constitui un excelent înveliș pentru oraș, izolându-l de frigul și atmosfera de pe Rama. Ai să vezi, după ce se închid porțile, ce temperatură plăcută este în mod normal în oraș.
Sub cupolă, de jur împrejur, erau împrăștiate vreo douăzeci de surse de lumină foarte strălucitoare, considerabil mai mari ca licuricii care-i călăuziseră pe Richard și Nicole pe domeniul octopăianjenilor. Nicole încercă să studieze una dintre lumini, dar renunță repede, din cauză că era prea puternică pentru ochii ei. Dacă nu mă înșel, tot acest iluminat îl asigură ciorchini de licurici ca aceia care ne-au condus aici, își spuse ea.
Oare oboseala, emoția sau amândouă la un loc au făcut-o pe Nicole să-și piardă echilibrul? Indiferent de motiv, în timp ce se uita la cupola verde de deasupra ei, Nicole simți că se învârte pământul cu ea. Se clătină și întinse mâna spre Richard. Valul de adrenalină care însoți amețeala și teama subită îi făcură inima să o ia la galop.
— Ce este, mamă? întrebă Ellie, alarmată de paloarea ei.
— Nimic, spuse Nicole, respirând rar. Nimic… Am amețit o clipă, atâta tot.
Nicole se uită în jos, în pământ, ca să-și recapete siguranța pe picioare. Strada era pavată cu plăci pătrate, viu colorate, asemănătoare cu gresia. La nu mai mult de cincizeci de centimetri în fața ei ședeau trei creaturi ciudate pe care nu le mai văzuse. Cam de mărimea unor mingi de baschet, aveau o emisferă superioară de culoare bleumarin, dintr-un material ondulat care semăna în unele privințe atât cu creierul uman, cât și cu o meduză care plutește la suprafața apei. În centrul acestei mase în continuă mișcare se vedea un orificiu rotund, întunecat din care ieșeau două antene subțiri, de vreo douăzeci de centimetri lungime, cu ganglioni sau noduri la distanțe de doi-trei centimetri. Fără să vrea, Nicole făcu un pas înapoi, simțindu-se instinctiv amenințată de aceste animale bizare; antenele acestora se învârtiră și trioul fugi repede către marginea bulevardului.
Nicole se uită repede în jur. După benzile de culori în jurul capetelor tuturor octopăianjenilor pe care-i vedea, Nicole știu că ei îi comentează ultima reacție. Se simți dintr-o dată despuiată, pierdută și total copleșită. De undeva dinlăuntrul ei veni un vechi și puternic semnal de pericol. Nicole se temu că e pe cale să țipe.
— Ellie, spuse ea încet, cred că pentru azi îmi ajunge… Putem merge înăuntru?
Ellie își luă mama de braț și o conduse spre o ușă a celei de-a doua structuri de pe partea dreaptă a bulevardului.
— Octozii au lucrat zi și noapte ca să transforme aceste încăperi… Sper că sunt mulțumitoare.
Nicole rămase cu ochii ațintiți la scena străzii din orașul octopăianjenilor, însă ceea ce vedea nu mai pătrundea prea adânc în partea conștientă a minții ei. Visez, își spuse când prin câmpul ei vizual trecu un grup de creaturi verzi și subțiratice care semănau cu niște bile de popice pe picioroange. În realitate nu poate exista nicăieri un loc ca acesta.
— Și nervii mei au fost un pic suprasolicitați, spuse Richard. Am tras spaima aia în pădure. Plus că drumul făcut în trei zile a fost lung, mai ales pentru niște oameni bătrâni… Nu-i de mirare că mama ta a ajuns să se simtă dezorientată — scena aceea de afară era tare ciudată.
Ellie spuse:
— Archie nu mai știa cum să se scuze înainte să plece. A încercat să explice că au permis accesul liber în zona porții gândindu-se că tu și cu mama veți fi fascinați… Nu s-au gândit că ar putea fi prea mult…
Nicole se ridică încet pe pat.
— Nu-ți face griji, Ellie, spuse ea. N-am devenit chiar atât de fragilă… Cred doar că nu eram pregătită, mai ales după atâta efort și atâtea emoții.
— Vrei să te mai odihnești, mamă, sau ai prefera să mănânci ceva?
— Mă simt bine, serios, susținu Nicole. Să continuăm cu ce-ați plănuit… Apropo, Eponine, spuse ea, întorcându-se spre franțuzoaică, trebuie să-mi cer scuze pentru lipsa noastră de politețe. Richard și cu mine am fost atât de nerăbdători să vorbim cu Ellie și să vedem tot… Am uitat să-ți spun că Max îți transmite că te iubește. M-a pus să-i promit că, dacă te văd, am să-ți spun că-i este nespus de dor de tine.
— Mulțumesc, Nicole, răspunse Eponine. De când ne-au adus aici octopăianjenii, n-a fost zi să nu mă gândesc la Max și la voi, ceilalți.
— Ai învățat și tu, ca și Ellie, limba octopăianjenilor? întrebă Nicole.
— Nu, răspunse încet Eponine. Eu am făcut ceva total diferit…
Se uită în jur după Ellie, care ieșise momentan, probabil ca să se ocupe de cină.
— De fapt, continuă Eponine, timp de două săptămâni, până am început să facem planuri pentru sosirea voastră, abia dacă am văzut-o pe Ellie.
Timp de mai multe clipe domni o tăcere ciudată.
— Tu și Ellie ați fost prizoniere aici? întrebă apoi Richard, cu glasul coborât. V-ați dat seama de ce ați fost răpite?
— Nu, nu chiar, răspunse Eponine. Se ridică.
— Ellie, unde ești? strigă ea. Tatăl tău vrea răspunsuri la niște întrebări…
— Doar un minut! o auziră cu toții pe Ellie strigând.
Peste câteva secunde, Ellie se întoarse în cameră, urmată de octopăianjenul Archie. Înțelese expresia de pe chipul tatălui ei.