— Archie e de bună credință, spuse ea. Și-am convenit că poate fi prezent când vă povestim tot… Ca să explice, să dea lămuriri și eventual să răspundă la întrebări la care noi nu putem…
Octopăianjenul se așeză printre oameni; se așternu o tăcere temporară.
— De ce am eu senzația că toată scena asta a fost repetată ca la teatru? întrebă în cele din urmă Richard.
Nicole se aplecă îngrijorată și luă mâna fiicei sale.
— Nu sunt vești proaste, nu-i așa, Ellie? Ne-ai spus că ai să te întorci cu noi…
— Nu e vorba de vești proaste, mamă, spuse Ellie. Doar câteva lucruri pe care Eponine și cu mine vrem să vi le spunem… Ep, vrei să începi tu?
În jurul capului lui Archie se revărsau benzi de culoare; octopăianjenul, care era evident că urmărise atent conversația, își schimbă poziția pentru a fi față în față cu Eponine. Ellie se uită atentă la benzi.
— Ce spune? întrebă Nicole, încă uluită de capacitatea fiicei sale de a înțelege limba extratereștrilor.
— Archie vrea să vă informeze că Eponine și cu mine am fost îngrijite foarte bine, că n-am avut de suferit în nici un fel și că am fost răpite de octopăianjeni numai pentru că ei n-au reușit să-și dea seama cum să comunice cu noi într-un mod lipsit de ostilitate…
— Răpirea nu e tocmai modul potrivit de a începe o interacțiune lipsită de ostilitate, remarcă Richard.
— Tată, le-am explicat lui Archie și celorlalți acest lucru, continuă Ellie, și tocmai de aceea vrea ca eu să lămuresc lucrurile acum… S-au purtat minunat cu noi și n-am văzut nimic care să indice că specia lor ar fi vreodată capabilă de acte ostile…
— În regulă, spuse Richard. Mama ta și cu mine am priceput esența acestui preambul.
Se produse o întârziere scurtă, datorită unor comentarii în culori făcute de Archie. După ce Ellie îi explică octopăianjenului înțelesul cuvintelor „esență” și „preambul”, se uită la părinții ei.
— Archie nu m-a întrebat niciodată de două ori care e înțelesul vreunui cuvânt, spuse Ellie. Inteligența lor este cu adevărat uluitoare.
— Când am sosit aici, reluă Eponine, Ellie tocmai începea să înțeleagă limba octopăianjenilor… La început, totul era teribil de derutant… Dar după câteva zile, Ellie și cu mine am înțeles de ce ne-au răpit octopăianjenii.
— Am discutat despre asta o seară întreagă, interveni Ellie. Amândouă eram năucite… Nu pricepeam deloc cum se putea ca ei să știe…
— Ce să știe? întrebă Richard. Scuzați-mă, doamnelor, dar mi-e greu să vă urmăresc…
— Știau că am RV-41, spuse Eponine. Și atât Archie, cât și doctorul Blue — acesta e un octopăianjen medic căruia îi spunem doctorul Blue pentru că, atunci când vorbește, banda lui albastru-cobalt se răspândește mult dincolo de limitele normale…
— Ia stai puțin, interveni de data asta Nicole, clătinând din cap cu tărie. Vreau să înțeleg bine. Ne spui că octopăianjenii știau că ai virusul RV-41. Cum se poate?
Archie „rosti” o frază lungă în culori, pe care Ellie îl rugă să o repete.
— Archie spune că ne-au monitorizat cu mare atenție toate activitățile, chiar de când am părăsit Noul Eden. Mai spune că octozii au dedus din comportamentul nostru că Eponine suferă de o boală incurabilă.
Richard începu să se plimbe cu pași mari prin cameră.
— Asta e una din cele mai uluitoare afirmații pe care le-am auzit vreodată, spuse el cu patimă.
Se întoarse cu fața spre perete, pierdut în gânduri. Archie îi reaminti lui Ellie că nu poate înțelege nimic dacă Richard nu stă cu fața la el. În cele din urmă, Richard se răsuci.
— Cum se poate ca ei… ascultă, Ellie, nu-i așa că octopăianjenii sunt surzi?
Când Ellie dădu din cap afirmativ, Richard și Nicole învățară prima fărâmiță din limba octopăianjenilor. Archie emise o bandă stacojie (indicând că urmează o propoziție declarativă; o bandă lată purpurie precede întotdeauna o propoziție interogativă, explică Ellie), urmată de un magnific albastru-verde. Richard rosti impetuos:
— Ei bine, dacă sunt surzi, cum naiba și-au putut da seama că Eponine are RV-41, afară doar dacă sunt maeștri în a citi gândurile… nu, chiar și așa tot nu se poate.
Se așeză din nou. Urmă o altă perioadă de tăcere.
— Să continuăm? întrebă în cele din urmă Eponine. Richard dădu din cap.
— Cum spuneam, Archie și doctorul Blue ne-au explicat, lui Ellie și mie, că sunt foarte avansați în biologie și medicină… și că, dacă încercăm să cooperăm cu ei, vor căuta să afle dacă dispun de tehnici care să mă poată vindeca… Presupunând, firește, că voi accepta să fiu supusă tuturor procedurilor…
Ellie interveni din nou.
— Când i-am întrebat de ce vor să o vindece pe Eponine, doctorul Blue ne-a spus că octopăianjenii încearcă să facă un important gest de prietenie care să deschidă calea spre o interacțiune armonioasă între speciile noastre.
Richard și Nicole erau absolut uluiți de ceea ce auzeau. Se uitară neîncrezători unul la altul, în timp ce Ellie continuă:
— Pentru că eu eram încă începătoare în studiul limbii lor, a fost foarte greu să le comunicăm ce știm despre RV-41. Până la urmă, după multe ședințe de învățare intensivă a limbii, am putut să le spunem octopăianjenilor tot ce știm.
— Și eu, și Ellie am încercat să ne amintim tot ce-am aflat de la Robert despre boala asta. În tot acest timp, Archie, doctorul Blue și alți doi octopăianjeni au stat în preajma noastră. Nu i-am văzut nici o singură dată „luând notițe”. Însă niciodată, dar niciodată, nu ne-au solicitat de două ori aceeași informație.
— De fapt, adăugă Ellie, ori de câte ori se întâmpla să ne repetăm, ei ne aminteau că le mai spusesem asta.
— Acum vreo trei săptămâni, continuă Eponine, octopăianjenii ne-au adus la cunoștință că procesul de strângere a informațiilor s-a încheiat și că sunt pregătiți să mă supună la niște teste. Mi-au explicat că e posibil ca, pe alocuri, testele să fie dureroase; recunosc că au fost ieșite din comun, raportat la standardele umane…
Ellie interveni din nou.
— Majoritatea testelor au implicat inserarea de creaturi vii în corpul ei, unele microscopice și altele pe care Eponine chiar le-a și văzut, fie prin injectare…
— Fie lăsând creaturilor să intre prin, ăă…. cred că termenul cel mai potrivit ar fi „orificiile” mele.
Aici Archie interveni și întrebă înțelesul cuvântului „orificii”. În timp ce Ellie îi explica, Nicole se aplecă spre Richard.
— Îți sună cunoscut? întrebă ea. Richard dădu afirmativ din cap.
— Însă eu n-am avut nici un fel de interacțiuni, cel puțin din câte îmi amintesc… Eu am fost izolat…
— Am trăit destule senzații ciudate în viața mea, spuse Eponine, dar nimic nu se compară cu ziua când cinci sau șase viermi mititei, abia cât un ac, au pătruns în partea de jos a trupului meu.
Se cutremură.
— Mi-am spus că, dacă voi supraviețui zilelor de invadare a interiorului corpului meu, n-am să mă mai plâng niciodată de vreun disconfort fizic.
— Credeai că octopăianjenii sunt capabili să te vindece? întrebă Nicole.
— La început nu, răspunse Eponine. Dar pe măsură ce zilele treceau, am început să cred că e cu putință. Vedeam în mod cert că au capacități medicale total diferite de ale noastre… Și aveam sentimentul că fac progrese… Apoi, într-o zi, după ce testele s-au încheiat, Ellie a apărut în camera mea — în toată această perioadă am fost ținută altundeva în oraș, probabil în ceea ce este la ei spitalul — și mi-a spus că octopăianjenii au izolat virusul RV-41 și acum îi înțeleg influența asupra gazdei sale, adică a mea. Au pus-o pe Ellie să-mi spună că vor să introducă în organismul meu un „agent biologic” care să caute virusul RV-41 și să-l distrugă complet. Agentul nu va reduce răul produs deja de virus, rău care, m-au asigurat ei prin intermediul lui Ellie, nu e chiar atât de grav, dar îmi va curăța complet organismul de RV-41.