Una dintre creaturi îi fu așezată pe antebraț. Nicole ridică brațul în fața ochilor și se uită cum animalul micuț i se înșurubează în piele. Nu simți nimic în timp ce creatura o invada, dar după ce aceasta dispăru se cutremură involuntar.
Nicole fu rugată să se întindă pe spate. Apoi doctorul Blue îi arătă două creaturi mici cu opt picioare, una roșie și una albastră, fiecare de mărimea unei musculițe de oțet.
— S-ar putea să simți un oarecare disconfort curând, când spiralele ajung la organele interne, îi spuse doctorul Blue prin intermediul lui Ellie. Aceste vietăți micuțe pot fi folosite pentru anestezie, dacă vrei să mai slăbească durerea.
În mai puțin de un minut, Nicole simți un junghi ascuțit în piept. Primul ei gând fu că-i pătrunde ceva în inimă. Când doctorul Blue îi văzu fața schimonosită de durere, îi puse pe gât cele două insecte anestezice. În doar câteva clipe, Nicole se pomeni suspendată într-o stare ciudată, între vis și trezie. Auzea încă vocea lui Ellie continuând să explice ce se întâmplă, dar nu simțea nimic din ceea ce se petrecea în corpul ei.
Nicole se pomeni cu privirea ațintită pe partea din față a capului doctorului Blue, care supraveghea întreaga procedură. Spre marea ei uimire, i se păru că începe să recunoască expresii emoționale formate de încrețiturile superficiale subtile de pe fața octopăianjenului. Își aminti că o dată, în copilărie, fusese sigură că l-a văzut pe câinele ei zâmbind. Simțul văzului are atât de multe fațete, gândi visătoare, mult mai multe decât am folosit noi vreodată!
Se simțea uimitor de liniștită. Închise ochii și, când îi redeschise, redeveni fetița de zece ani care plângea lângă tatăl său, în timp ce flăcările mistuiau catafalcul mamei ei în ceremonia de înmormântare cuvenită reginei senufo. Bătrânul Omeh, străbunicul ei, purtând o mască înspăimântătoare pentru a alunga demonii care ar fi încercat să o însoțească pe mama lui Nicole în lumea de dincolo, veni lângă ea și o luă de mână.
— Profeția cronicilor s-a adeverit, Ronata, spuse el folosind numele senufo al lui Nicole, seminția noastră a ajuns până la stele.
Masca pestriță de șaman dispăru, înlocuită de un alt set de culori, dispuse în benzi care se roteau în jurul capului doctorului Blue. Nicole auzi din nou glasul lui Ellie. Fiica mea e un hibrid, își spuse ea fără emoție. Am dat naștere la ceva ce e mai mult decât un om. A început un nou tip de evoluție.
Mintea ei se desprinse iarăși de prezent și se văzu în chip de pasăre mare sau avion, zburând la înălțime în întuneric, deasupra savanelor de pe Coasta de Fildeș. Părăsise Pământul, întorsese spatele Soarelui și se îndrepta ca o rachetă spre bezna și vidul de dincolo de sistemul solar. Vedea clar cu ochii minții fața lui Omeh.
— Ronata, strigă el pe cerul nopții din Coasta de Fildeș, nu uita. Tu ești cea aleasă.
Oare chiar să fi știut el, cu atâția ani în urmă, în Africa, pe Pământ? se întrebă Nicole, încă în starea crepusculară dintre veghe și somn. Și dacă da, cum? Să existe totuși o altă dimensiune pe care noi abia am început s-o înțelegem?
Richard și Nicole stăteau împreună în semiîntuneric. Erau singuri pentru o vreme. Ellie și Eponine plecaseră cu Archie ca să facă toate aranjamentele pentru plecarea din dimineața următoare.
— Ai fost foarte tăcută toată ziua, spuse Richard.
— Da, așa e, răspunse Nicole. M-am simțit ciudat, aproape drogată, după ultima procedură de azi dimineață… Memoria mea e neobișnuit de activă. Mă gândesc la părinții mei. Și la Omeh. Și la viziunile pe care le-am avut cu ani în urmă.
— Te-au surprins rezultatele testelor? întrebă Richard după o scurtă tăcere.
— Nu chiar. Cred că ni s-au întâmplat atâtea… Și știi, Richard, tot mai țin minte când a fost Ellie concepută. Tu încă nu-ți amintești pe deplin.
— Am stat de vorbă mult cu Ellie și Archie azi după-amiază, în timp ce tu dormeai. Schimbările pe care octopăianjenii i le-au determinat lui Ellie sunt permanente, precum mutațiile. Probabil că Nikki are câteva din aceleași caracteristici — asta depinde de amestecul exact de gene. Firește că, în generația următoare, ale ei vor fi atenuate…
Richard nu-și termină gândul. Căscă, apoi întinse mâna și o luă pe a lui Nicole. Rămaseră tăcuți mai multe minute, apoi Nicole rupse tăcerea.
— Richard, mai ții minte ce ți-am povestit despre cronicile senufo? Despre femeia din acel trib, fiică de rege, despre care s-a prorocit că va purta seminția senufo „până în stele”?
— Vag, răspunse Richard. N-am mai vorbit de mult despre asta.
— Omeh era convins că eu sunt femeia din cronici… „Femeia fără pereche”, o numea el… Crezi că există vreo cale să putem cunoaște viitorul?
Richard râse.
— În natură, toate urmează anumite legi. Acele legi pot fi exprimate ca ecuații diferențiale în timp. Dacă noi cunoaștem precis condițiile inițiale ale sistemului dintr-o perioadă dată și ecuațiile exacte care reprezintă legile naturii, teoretic putem prevedea toate rezultatele. Desigur, nu putem, din cauză că întotdeauna cunoștințele noastre sunt imperfecte iar regulile haosului limitează aplicabilitatea tehnicilor noastre de estimare…
— Să presupunem, spuse Nicole, proptindu-se într-un cot, că există indivizi sau chiar grupuri care nu știu matematică, dar care pot cumva vedea sau simți atât legile, cât și condițiile pe care le-ai menționat. N-ar putea ei, în mod intuitiv, să rezolve cel puțin o parte din ecuații și să prezică viitorul folosind intuiția pe care noi nu o putem influența sau cuantifica?
— E posibil, spuse Richard. Dar adu-ți aminte, afirmațiile ieșite din comun cer…
— … dovezi ieșite din comun. Știu, spuse Nicole, apoi făcu o scurtă pauză. Mă întreb ce e atunci destinul. E ceva inventat de oameni după fapte? Sau e real? Și dacă destinul chiar există ca noțiune, cum poate fi el explicat prin legile fizicii?
— Mi-e greu să te urmăresc, iubito, spuse Richard.
— E derutant chiar și pentru mine, spuse Nicole. Sunt persoana care sunt pentru că, așa cum susținea Omeh când eram mică, destinul meu a fost să călătoresc în spațiu? Sau sunt persoana care sunt datorită tuturor alegerilor pe care le-am făcut personal și a însușirilor pe care mi le-am dezvoltat în mod conștient?
Richard râse din nou.
— Acum ești foarte aproape de una din enigmele filosofice fundamentale, controversa dintre omnisciența lui Dumnezeu și liberul arbitru al omului.
— Nu asta am urmărit, spuse gânditoare Nicole. Pur și simplu nu pot scăpa de ideea că tot ce s-a întâmplat în viața mea incredibilă n-ar fi fost o surpriză pentru Omeh.
7
Micul dejun de despărțire fu un ospăț. Octopăianjenii puseră la dispoziție mai mult de o duzină de fructe și legume diferite, precum și un preparat fierbinte și gros care, după cum spuneau Ellie și Archie, era făcut din ierburile foarte înalte care creșteau chiar la nord de uzina electrică. În timp ce mâncau, Richard îl întrebă pe octopăianjen ce se întâmplase cu puii de avian Tammy și Timmy, precum și cu cantalupii și materia sesilă. Răspunsul oarecum vag că celelalte specii o duc bine nu-l mulțumi.
— Ascultă, Archie, spuse Richard, în felul său dintr-o bucată, căci acum se simțea suficient de în largul său în prezența gazdei extraterestre ca să nu mai considere necesar să fie exagerat de politicos. Creaturile alea mă interesează mai mult decât s-ar crede. Eu le-am salvat și le-am crescut singur, de la naștere. Aș vrea să le văd, fie și numai în treacăt… În orice caz, consider că merit un răspuns mai clar la întrebarea mea.