— Nu știu, iubitule, răspunse Nicole. Poate că octopăianjenii au călătorit în multe sisteme planetare, și au găsit în fiecare loc forme de viață care au putut fi ușor modificate pentru a se încadra în grozavele lor scheme simbiotice… Dar nu pot accepta ideea că această biologie armonioasă s-a născut prin evoluție naturală.
Cei doi struțozauri și cei cinci „pasageri” ai lor erau călăuziți de trei licurici uriași. După câteva ore, grupul se apropie de un lac mare care se întindea la sud și la vest. Ambii struțozauri se ghemuiră la pământ pentru ca Archie și cei patru oameni să poată coborî.
— Aici vom lua prânzul și vom bea apă, le spuse Archie celorlalți.
Îi întinse lui Ellie un container plin cu mâncare, apoi îi duse pe struțozauri la lac. Nicole și Eponine o luară în direcția unor plante albastre care creșteau la marginea lacului.
— Ești expertă în limba lor, spuse Richard, între două îmbucături. Mai mult decât impresionant!
Ellie râse.
— Mă tem că nu sunt atât de bună pe cât crezi. Octozii folosesc în mod intenționat fraze foarte simple, ca să-i pot înțelege… Și vorbesc rar, cu benzi late… Dar fac progrese… Îți dai seama, nu-i așa, că nu folosesc limbajul lor adevărat atunci când vorbesc cu noi. Doar o formă derivată.
— Ce vrei să spui? întrebă Richard.
— Mamei i-am explicat când eram în Orașul de smarald. Cred că n-a avut ocazia să-ți spună… Limba lor adevărată are șaizeci și patru de culori-simboluri, cum am mai spus, dar unsprezece dintre ele nu ne sunt accesibile. Opt sunt în partea infraroșie a spectrului, iar celelalte trei în cea ultravioletă. Așa că noi putem distinge cu claritate numai cincizeci și trei din simbolurile lor. La început, lucrul ăsta a fost o adevărată problemă… Din fericire, cinci dintre cele unsprezece simboluri din afara spectrului vizibil sunt de clarificare. În orice caz, ca să ne fie mai ușor, au pus la punct ceea ce ar putea fi un nou dialect al limbii lor, folosind doar lungimile de undă pe care le putem vedea… Archie spune că acest dialect nou se predă deja în unele din clasele lor avansate…
— Uimitor! spuse Richard. Vrei să spui că și-au adaptat limba în conformitate cu limitele noastre fizice?
— Nu chiar, tată. Continuă să-și folosească limba adevărată atunci când vorbesc între ei. De asta nu înțeleg întotdeauna ce-și spun… Totuși, acest nou dialect a fost creat, iar acum este extins, tocmai pentru a ușura cât mai mult comunicarea cu noi.
Richard termină de mâncat. Se pregătea să-i mai pună lui Ellie o întrebare despre limba octopăianjenilor când o auzi pe Nicole strigând.
— Richard, privește acolo, în aer, spre pădure! Richard întoarse capul și-și făcu mâna streașină. Văzu în depărtare două păsări zburând spre ei. Nu le recunoscu din primul moment, ci abia după ce auzi țipătul familiar. Atunci sări în picioare și o luă la fugă în direcția avianilor. Tammy și Timmy, acum maturi, părăsiră în picaj cerul și aterizară lângă el. Richard fu salutat cu bucurie de „pupilele” lui, care sporovăiau necontenit și-și lipeau de el burțile catifelate.
Arătau perfect sănătoși. Ochii lor imenși și expresivi nu arătau nici o urmă de tristețe. După câteva clipe în care împărtășiră bucuria regăsirii, Timmy se îndepărtă câțiva pași, strigă ascuțit ceva cu un glas puternic și se înălță în aer. Se întoarse în câteva minute cu un tovarăș avian, o femelă cu corp catifelat de culoare portocalie, cum Richard nu mai văzuse. Fu puțin derutat, dar își dădu seama că Timmy îi prezintă perechea lui.
Restul întâlnirii cu avianii dură doar zece-cincisprezece minute. După ce le explică faptul că lacul întins asigură aproape jumătate din apa dulce de pe domeniul octopăianjenilor, Archie insistă ca grupul să-și continue călătoria. Richard și Nicole erau deja instalați în scobitura de pe spatele struțozaurului lor când cei trei aviani plecară. Tammy mai pluti un pic deasupra lor sporovăind ca să-și ia rămas bun, deranjând evident creatura pe care călătoreau. În cele din urmă, Tammy porni după fratele ei și perechea acestuia, înspre pădure.
Struțozaurii se îndreptară și ei către pădure. Richard era ciudat de tăcut.
— Avianii înseamnă mult pentru tine, nu-i așa? întrebă Nicole.
— Absolut, răspunse soțul ei. Am fost mult timp complet singur, doar cu puii. Supraviețuirea lui Timmy și Tammy depindeau de mine… Faptul că m-am angajat să-i salvez a fost, probabil, primul gest altruist din viața mea. Acest lucru mi-a arătat noi dimensiuni ale neliniștii și fricii.
Nicole întinse mâna și o luă pe a lui Richard.
— Viața ta emoțională a avut o odisee proprie, fiecare fărâmă a ei fiind tot atât de bogată precum călătoria fizică pe care ai întreprins-o, spuse Nicole cu blândețe.
Richard o sărută.
— Tot mai am câțiva demoni care n-au fost exorcizați, spuse el. Poate, cu ajutorul tău, peste încă zece ani am să fiu o ființă umană cumsecade.
— Nu-ți acorzi suficient credit, iubitule, spuse Nicole.
— Minții mele îi acord credit din belșug, spuse Richard rânjind și schimbând tonul conversației. Și știi ce o frământă chiar acum? De unde a venit avianul ăla cu burta portocalie?
Nicole păru nedumerită.
— Din al doilea habitat, răspunse ea. Tu însuți ne-ai spus că populația lor număra probabil vreo mie de indivizi înainte ca soldații lui Nakamura să le invadeze habitatul… Precis au salvat și octopăianjenii câțiva.
— Dar am trăit acolo luni întregi, protestă Richard. Și n-am văzut niciodată un avian cu burtă portocalie. Nici unul. Mi-aș fi amintit.
— Și care e ipoteza ta?
— Nici una. Dar încep să mă întreb dacă nu cumva amicii noștri octopăianjeni au unele secrete pe care nu ni le-au împărtășit încă.
După mai multe ore, ajunseră la coliba iglu mai mare de la Marea Cilindrică. Igluul micuț și strălucitor de alături dispăruse. Archie și cei patru oameni „descălecară”. Octopăianjenul și Richard dezlegară tabloul hexagonal și-l rezemară de iglu. Apoi Archie îi luă pe struțozauri deoparte și le dădu instrucțiuni pentru drumul de întoarcere acasă.
— Nu mai pot să rămână puțin? întrebă Nicole. Copiii ar fi absolut încântați să-i vadă.
— Din păcate, nu, răspunse Archie. Avem numai câțiva și cererea e mare.
Deși călătoria îi obosise, Eponine, Ellie, Richard și Nicole abia așteptau întâlnirea cu ceilalți. Înainte de a părăsi coliba iglu, Eponine și Ellie se spălară pe față și se aranjară în oglindă. Apoi Eponine spuse:
— Vă cer tuturor o favoare. Vă rog să nu spuneți nimănui de vindecarea mea până nu am ocazia să discut cu Max în particular. Vreau să fie o surpriză.
— Sper ca Nikki să mă recunoască, spuse Ellie cu nervozitate în timp ce coborau prima scară și intrau în coridorul ce ducea la palier.
Tot grupul avu un moment de panică la gândul că ceilalți ar putea să doarmă, dar Richard făcu un calcul algoritmic și asigură pe toată lumea că sub cupolă era mijlocul dimineții.
Ieșiră toți cinci pe palier și se uitară spre podeaua circulară de sub ei. Gemenii Kepler și Galileo jucau leapșa iar micuța Nikki se uita la ei și râdea. Nai și Max descărcau hrană dintr-un metrou sosit de curând. Eponine nu se mai putu abține.
— Max! strigă ea. Max!
Max reacționă de parcă fusese împușcat. Scăpă mâncarea pe care o ducea, se întoarse spre palier, o văzu pe Eponine făcându-i cu mâna și țâșni ca un pursânge spre scara cilindrică. În mai puțin de două minute ieși pe palier și-o cuprinse pe Eponine în brațe.