— Ba da.
— Atunci de ce vrea Robert să o opereze? Pur și simplu nu vrea să creadă că e vindecată? Sau e doar exagerat de precaut?
— Nu pot să răspund în locul lui, spuse Nicole.
Își privi atentă prietenul ei și știu care va fi următoarea lui întrebare și ce-i va răspunde. Toți trebuie să luăm decizii grele în viață, se gândi ea. Când eram mai tânără,am încercat în mod conștient să evit să mă pun într-o situație în care să fiu nevoită să iau astfel de decizii. Acum înțeleg că,evitându-le, le permit altora să decidă în locul meu. Și uneori ei se înșală.
— Dacă tu ai fi medicul răspunzător, Nicole, ai opera-o pe Eponine? întrebă Max.
— Nu, n-aș opera-o, răspunse cu grijă Nicole. După părerea mea, e aproape sigur că octopăianjenii au vindecat-o pe Eponine și că riscul operației nu se justifică.
Max zâmbi și-și sărută prietena pe frunte.
— Mulțumesc, spuse el.
Robert era revoltat. Le aminti tuturor că și-a dedicat mai mult de patru ani din viață studierii acestei boli anume încercând, totodată, să găsească un leac și că, în mod sigur, știe mai mult despre RV-41 decât ei toți la un loc. Cum se putea ca ei să aibă mai multă încredere într-o presupusă vindecare realizată de extratereștri decât în talentul lui de chirurg? Cum îndrăznea soacră-sa, ale cărei cunoștințe despre RV-41 se limitau la ceea ce o învățase el însuși, să expună o opinie diferită față de a lui? Nimeni din grup nu reuși să-l înduplece, nici chiar Ellie, pe care, până la urmă, o izgoni din preajma lui după mai multe schimburi de cuvinte neplăcute.
Timp de două zile, Robert refuză să iasă din camera lui. Nici măcar nu răspunse când fiica sa, Nikki, îi ură „somn ușor, tati”, înainte de culcare. Familia și prietenii erau foarte tulburați de chinul lui, nu știau ce să facă pentru a-i alina durerea. Discutară de mai multe ori problema stabilității mentale a lui Robert. Toată lumea era de acord că Robert păruse „deplasat” chiar de la fuga din Noul Eden și că după răpirea lui Ellie întreg comportamentul lui devenise și mai straniu, și mai imprevizibil.
Ellie îi mărturisi mamei sale că Robert s-a purtat „ciudat” cu ea după recenta lor regăsire.
— Nu s-a apropiat de mine nici măcar o dată, așa cum se apropie un bărbat de o femeie, spuse ea cu tristețe. De parcă l-aș fi putut contamina… Îmi tot spune lucruri ciudate, ca de pildă: „Ellie, ai vrut să fii răpită?”
— Mi-e milă de el, răspunse Nicole. Poartă în suflet o mare povară emoțională, încă de atunci, de demult, din Texas. Toate astea au pus pur și simplu capac. Ar trebui…
— Dar ce putem face acum pentru el? o întrerupse Ellie.
— Nu știu, iubito. Pur și simplu, nu știu.
Ellie încercă să depășească perioada dificilă ajutându-l pe Benjy să învețe limba octopăianjenilor. Tot ce era legat de octopăianjeni îl fascina nespus pe fratele ei, inclusiv tabloul hexagonal adus din Orașul de Smarald. Îl privea de mai multe ori pe zi și nu scăpa nici o ocazie să pună întrebări despre uimitoarele creaturi zugrăvite în tablou. Prin intermediul lui Ellie, Archie răspundea întotdeauna răbdător la toate întrebările lui Benjy.
La scurt timp după ce începu să se joace în mod regulat cu Archie, Benjy hotărâse că vrea să învețe să recunoască cel puțin câteva fraze din lexiconul octopăianjenilor. Benjy știa că Archie poate să interpreteze mișcarea buzelor și voia să-i arate octopăianjenului că până și un om „încet la minte” putea prinde suficient din limba octopăianjenilor pentru a purta o conversație simplă, dacă e motivat corespunzător.
Ellie și Archie începură prin a-i preda elementele de bază. Benjy învăță fără dificultate culorile octopăianjenilor pentru „da”, „nu”, „te rog”, „mulțumesc”. Și numerele erau destul de ușoare, întrucât atât numeralele cardinale, cât și cele ordinale erau în esență combinații a două culori de bază, roșu-sânge și verde-malachit, folosite binar și marcate în propoziție de un clarificator roz-portocaliu. Cel mai mult îi dădu de furcă lui Benjy înțelegerea faptului că nici o culoare nu are nici un înțeles luată separat, ci numai când e însoțită de altele. De exemplu, o bandă de culoare Siena ruginiu reprezenta verbul „a înțelege” dacă era urmată de una mov și apoi de un clarificator; totuși, când combinația siena ruginiu/mov era urmată de purpuriu, înțelesul celor trei benzi era „plantă înflorită”.
De asemenea, culorile individuale nu alcătuiau un alfabet în cel mai strict sens al cuvântului. Uneori, lățimea unei benzi de culoare, comparată cu a celorlalte din secvența ce definea un singur cuvânt, schimba complet înțelesul. Combinația de siena ruginiu și mov însemna „a înțelege” numai dacă cele două benzi aveau lățime aproximativ egală. O bandă siena ruginiu îngustă urmat de una mov dublă însemna „capacitate”.
Benjy se lupta cu limba, făcând toate repetițiile necesare cu un zel ieșit din comun. Ardoarea cu care învăța îi încălzea lui Ellie inima într-o perioadă când era foarte frământată, căci nu știa cum se va rezolva criza lui Robert.
La începutul zilei a treia de exil autoimpus al lui Robert în camera sa, metroul trase la peron, cum era de așteptat, aducându-le provizii de hrană și apă pentru o jumătate de săptămână. Numai că de data asta, în tren erau și doi octopăianjeni. Aceștia coborâră și avură o discuție lungă cu Archie. Familia se adună laolaltă, așteptându-se la noi vești neobișnuite.
— Soldații oameni sunt din nou în New York și sparg zidul de etanșare al adăpostului nostru, relată Archie. E doar o problemă de timp până să descopere tunelele de metrou.
— Și ce trebuie să facem? întrebă Nicole.
— Am vrea să veniți cu noi în Orașul de Smarald, răspunse Archie. Colegii mei au anticipat această posibilitate și au terminat deja proiectarea unei secțiuni speciale în oraș, doar pentru voi. Ar putea fi gata în câteva zile.
— Și ce se întâmplă dacă nu vrem să mergem? întrebă Max.
Archie se sfătui cu ceilalți doi octopăianjeni.
— Atunci puteți să rămâneți aici și să așteptați soldații, spuse el. Noi vă vom furniza câtă mâncare putem, dar vom începe să demontăm sistemul de metrou de îndată ce-i evacuăm pe toți asociații noștri la nord de Marea Cilindrică.
Archie continuă să vorbească, dar Ellie se opri din tradus și-i ceru octopăianjenului să repete de mai multe ori următoarele câteva fraze. Apoi se întoarse, puțin cam palidă, spre familie și prieteni.
— Din păcate, traduse ea, noi octopăianjenii trebuie să ne îngrijim de propria noastră soartă. De aceea, cei dintre voi care decid să nu vină cu noi vor avea memoria de scurtă durată blocată și nu-și vor putea aminti în detaliu nici un eveniment petrecut în ultimele săptămâni. Max fluieră.
— Gata cu prietenia și comunicarea, spuse el. Când e la o adică, toate speciile folosesc forța.
Se duse la Eponine, o luă de mână și o duse în fața lui Nicole. Eponine îl privi mirată.
— Vrei, te rog, să ne căsătorești? întrebă el. Nicole se fâstâci.
— Chiar acum? întrebă ea.
— Chiar în minutul ăsta afurisit, răspunse Max. O iubesc pe femeia asta și vreau să avem o lună de miere orgiastică împreună, în coliba aia iglu de sus, înainte să se dezlănțuie iadul.
— Dar eu nu sunt îndrituită să… protestă Nicole.
— Ești cea mai îndrituită dintre cei de față, o întrerupse Max. Haide, încearcă măcar o versiune aproximativă.
Mireasa fără grai zâmbea. Nicole începu ezitant: