— Max Puckett, o iei de soție pe această femeie, Eponine?
— Da, și trebuia să o fi făcut cu luni în urmă, răspunse Max.
— Și tu, Eponine, îl iei de soț pe acest bărbat, Max Puckett?
— O, da, Nicole, cu plăcere.
Max o trase pe Eponine spre el și o sărută pătimaș.
— Și acum, Ar-chi-bald, spuse el îndreptându-se cu Eponine spre scară, în caz că vrei să știi, franțuzoaica și cu mine intenționăm să mergem cu tine în acel Oraș de Smarald despre care ea vorbește atât de mult. Dar vom fi plecați în următoarele douăzeci și patru de ore, poate mai mult, dacă pe Eponine o țin puterile, și nu vrem să fim deranjați.
Max și Eponine își continuară în pas vioi drumul spre scara cilindrică și-n câteva clipe dispărură. Ellie aproape terminase să-i explice lui Archie ce se petrece cu Max și Eponine când proaspeții căsătoriți ieșiră pe palier și le făcură cu mâna. Toată lumea râse; Max o trase pe Eponine după el pe coridor.
Ellie stătea singură, rezemată de perete, în lumina slabă. Acum sau niciodată, se gândi ea. Trebuie să mai încerc o dată.
Își aminti scena furtunoasă din urmă cu câteva ore.
— Firește că vrei să te duci cu prietenul tău, octopăianjenul Archie, spusese Robert cu amărăciune. Și speri să o iei și pe Nikki cu tine.
— Toți ceilalți or să accepte invitația, răspunsese Ellie fără să mai încerce să-și ascundă lacrimile. Robert, te rog să vii cu noi. Ei sunt o specie foarte blândă, foarte morală.
— V-au spălat creierul tuturor, spusese Robert. V-au făcut să credeți că sunt mai buni chiar decât propria voastră specie.
Apoi se uitase cu dezgust la Ellie.
— Propria voastră specie, repetase el. Ce ironie! Vai, cred că ești octopăianjen tot atât cât ești și om.
— Nu-i adevărat, iubitule, spusese Ellie. Ţi-am spus de mai multe ori că s-au făcut numai schimbări mărunte… Sunt om, ca și tine…
— De ce? De ce? De ce? strigase Robert. De ce m-am lăsat convins de tine să vin în New York? Trebuia să fi rămas acolo unde eram înconjurat de lucruri pe care le înțelegeam…
În ciuda rugăminților ei, Robert rămăsese neînduplecat: nu va merge în Orașul de Smarald. Ba chiar păruse ciudat de încântat că octopăianjenii îi vor bloca memoria de scurtă durată.
— Poate că atunci când o să vă întoarceți, n-o să mai am deloc memorie, spusese el râzând răgușit. N-am să-mi amintesc că soția și fiica mea sunt ființe hibride și că cei mai buni prieteni ai mei nu mă respectă câtuși de puțin ca profesionist… Da, continuase el, voi putea să uit coșmarul acestor ultime săptămâni și să-mi amintesc numai că ai fost furată de lângă mine, la fel ca prima mea soție, pe când eu încă te iubeam cu disperare.
Robert umbla prin cameră mânios. Ellie încercase să îl liniștească.
— Nu, nu! strigase el, ferindu-se de atingerea ei. E prea târziu. Prea multă durere. Nu mai pot suporta.
În primele ore ale serii, Ellie ceruse sfatul mamei sale. Nicole nu găsise nimic care s-o mângâie. Fusese de acord că Ellie nu trebuie să cedeze, dar o atenționase că nimic din comportamentul lui Robert nu sugerează că s-ar putea răzgândi.
La sugestia lui Nicole, Ellie îl abordă pe Archie și îl rugă ca, dacă Robert refuză în continuare să meargă cu ei, Archie sau un alt octopăianjen să-l ducă înapoi în adăpost, unde să fie repede găsit de ceilalți oameni. Archie acceptă, cu oarecare reținere.
Te iubesc, Robert, rosti Ellie în gând ridicându-se în sfârșit. Și Nikki te iubește. Vrem să vii cu noi, pentru că ești soțul meu și tatăl ei. Trase adânc aer în piept și intră în dormitor.
Până și Richard avea lacrimi în ochi când Robert Turner își îmbrățișă pentru ultima oară soția și fiica și-apoi porni ezitant după Archie spre metroul aflat la doar douăzeci de metri depărtare. Nikki plângea încetișor, dar nu-și dădea seama pe deplin ce se petrece. Era prea mică.
Robert se întoarse, le făcu, trist, semn cu mâna și urcă în tren. În câteva clipe, metroul dispăru în tunel. În mai puțin de un minut, atmosfera sumbră fu destrămată de strigăte vesele venind de pe palierul de deasupra lor.
— Hei, voi de colo, ar fi bine să vă pregătiți pentru o mare petrecere! strigă Max.
Nicole ridică ochii spre palierul de sub cupolă; chiar și de la distanță, în lumina slabă, putu să vadă zâmbetele radioase ale proaspeților căsătoriți. Asta e, se gândi ea, cu inima încă grea din cauza pierderii suferite de propria-i fiică. Tristețe și bucurie. Bucurie și tristețe. Oriunde există oameni. Pe Pământ. În lumile noi de dincolo de stele. Acum și în vecii vecilor.
Orașul de Smarald
1
Micul mijloc de transport fără șofer opri într-o piață circulară din care porneau cinci străzi. Singurii pasageri, o femeie brunetă cu păr cărunt și însoțitorul ei octopăianjen, coborâră din mașină. În timp ce ființa umană și octopăianjenul se îndepărtau încet de piață, vehiculul plecă, având acum luminile din interior stinse.
Un uriaș licurici solitar plutea în fața lui Nicole și a doctorului Blue, care-și continuau conversația în semiîntuneric. Nicole avea grijă să accentueze fiecare cuvânt, pentru ca prietenul ei extraterestru să-i poată interpreta fără dificultate mișcarea buzelor. Doctorul Blue răspundea cu benzi de culoare late, folosind propoziții simple pe care știa că Nicole le înțelege.
Când ajunseră la prima dintre cele patru locuințe cu un singur nivel, de culoare alb-crem, de la capătul străzii înfundate, octopăianjenul ridică de la pământ un tentacul și „dădu mâna” cu Nicole.
— Noapte bună, răspunse ea cu un zâmbet stins. A fost o zi extraordinară… Mulțumesc pentru tot.
După ce doctorul Blue intră în casa lui, Nicole se duse la fântâna decorativă care forma o insuliță în mijlocul străzii și bău de la una din cele patru duze care aruncau încontinuu jeturi de apă la nivelul taliei. O parte din apa care atinse fața lui Nicole căzu înapoi în bazinul puțin adânc, producând agitație în interiorul lui. Chiar și în lumina slabă, Nicole văzu creaturile care înotau țâșnind în toate părțile. Purificatorii se află pretutindeni, mai ales când suntem noi prin preajmă, se gândi Nicole. Apa care mi-a atins fața va fi purificată în câteva secunde. Se întoarse și se apropie de cea mai mare dintre locuințele din fundătură. Când trecu pragul casei, licuriciul de afară zbură repede înapoi spre piață. În hol, Nicole bătu ușor în perete o singură dată și în fața ei apăru imediat un licurici mai mic, abia strălucind. Nicole se opri într-una dintre cele două băi ale familiei, apoi în fața ușii camerei lui Benjy. Acesta sforăia zgomotos. Ascultă un minut, după care își continuă drumul pe hol, spre dormitorul mare pe care-l împărțea cu soțul ei.
Și Richard dormea. Nu răspunse la salutul șoptit al lui Nicole. Ea își scoase pantofii și părăsi dormitorul. Ajunsă în camera cu rol de birou, Nicole bătu ușurel în perete de două ori și lumina se intensifică. În birou zăceau în dezordine, claie peste grămadă, componentele electronice pe care octopăianjenii le adunaseră, la cererea lui Richard, pe parcursul mai multor luni. Nicole râse în sinea ei în timp ce-și croia drum prin harababură, spre biroul ei. Întotdeauna are câte un proiect, se gândi ea. Măcar translatorul va fi foarte util.