Nicole se așeză pe scaunul de la biroul ei, trase sertarul din mijloc și scoase computerul portabil, pentru care octopăianjenii furnizaseră în sfârșit subsisteme noi de energie și stocare. După ce-și extrase din meniu jurnalul, Nicole începu să scrie, uitându-se din când în când pe micul monitor, ca să citească.
Ziua 221 -
Am ajuns acasă foarte târziu și, cum era de așteptat, toți dorm. Am fost tentată să mă dezbrac și să mă bag lângă Richard, dar ziua asta a fost atât de ieșită din comun încât am simțit nevoia să-mi consemnez gândurile și sentimentele cât sunt încă proaspete în minte.
Am luat micul dejun, ca întotdeauna, împreună cu întreg clanul nostru, al oamenilor de aici, la o oră după ce s-a luminat de ziuă. Nai ne-a vorbit despre ce vor face copiii la școală înainte de somnul lung de după-amiază, Eponine ne-a spus că atât arsurile la stomac, cât și greața de dimineață au dispărut, iar Richard s-a plâns că „vrăjitorii în biologie” (gazdele noastre, octopăianjenii, firește) sunt ingineri electricieni mediocri. Am încercat să particip la conversație, dar gândul îmi stătea la întâlnirile cu doctorii octopăianjeni din dimineața asta.
Când am ajuns în sala de conferințe din piramidă, imediat după micul dejun, aveam emoții mari. Doctorul Blue și colegii săi au fost punctuali și s-au lansat imediat într-o discuție lungă despre ceea ce aflaseră din testele lui Benjy. Jargonul medical e greu de înțeles chiar și în limba maternă — pe alocuri mi-a fost aproape imposibil să înțeleg ce spuneau ei în culori. Deseori, a trebuit să le cer să repete.
Am înțeles în scurt timp ce răspuns îmi aduc octopăianjenii. Da, au văzut clar, făcând comparații, prin ce diferă genomul lui Benjy de al celorlalți. Da, sunt de acord că șiragul specific de gene de pe cromozomul 14 este aproape sigur cauza sindromului Whittingham. Dar nu, le pare rău, nu vedeau nici un mod de a-l vindeca — nici chiar folosirea unei proceduri pe care eu am interpretat-o ca transplant de gene. Problema e prea complexă, mi-au spus octopăianjenii, și implică prea multe lanțuri de aminoacizi, iar ei nu au destulă experiență cu privire la oameni…
Când am înțeles ce-mi spun, am izbucnit în plâns. Mă așteptasem la altceva. Crezusem că aceeași pricepere miraculoasă care a eliberat-o pe Eponine de blestemul virusului RV-41 poate reuși să vindece și defectul din naștere al lui Benjy. Mi-am dat seama că, mânată de disperare, chiar sperasem la un miracol, cu toate că mintea mea știa foarte clar care e diferența dintre o boală congenitală și un virus dobândit. Doctorul Blue și-a dat toată silința să mă consoleze. Mi-am lăsat lacrimile de mamă să curgă acolo, în fața octopăianjenilor, știind că trebuie să fiu tare când mă voi întoarce acasă și le voi spune celorlalți.
Nai și Eponine au știut rezultatul de îndată ce mi-au văzut expresia de pe față. Nai îl adoră pe Benjy și nu încetează să-l laude pentru hotărârea lui de a învăța, în ciuda obstacolelor. Benjy e uimitor. Stă ore întregi în camera lui și-și face conștiincios lecțiile, se chinuiește zile la rând să prindă o noțiune pe care un copil de nouă ani înzestrat ar învăța-o în jumătate de oră. Săptămâna trecută, Benjy a venit la mine radiind de mândrie ca să-mi arate că știe să găsească cel mai mic numitor comun pentru a aduna fracțiile 1/4, 1/5 și 1/6.
Nai este principala lui profesoară. Eponine îi e prietenă. Probabil că azi dimineață, Eponine s-a simțit mai prost decât oricine. Pentru că pe ea octopăianjenii au vindecat-o atât de repede, fusese sigură că medicina lor magică va rezolva și problema lui Benjy. N-a fost să fie. Eponine a plâns atât de tare și de mult azi dimineață, încât mi-am făcut griji pentru pruncul ei. După ce s-a liniștit, s-a bătut ușurel pe burtă și, râzând, mi-a spus să stau liniștită, căci reacția ei se datorează, probabil, hormonilor hiperactivi.
Toți cei trei bărbați s-au amărât, dar nu și-au exteriorizat prea mult supărarea. Patrick a ieșit repede din cameră, fără să spună ceva. Max și-a exprimat dezamăgirea printr-o serie de înjurături neobișnuit de colorate. Richard s-a strâmbat doar și a clătinat din cap.
Înainte de începerea examinării, conveniserăm să nu-i spunem lui Benjy nimic despre adevăratul scop al testelor făcute de octopăianjeni. Oare să fi știut? Oare să fi bănuit ce se petrecea? Poate. Dar azi dimineață, când i-am spus că octopăianjenii au ajuns la concluzia că e un tânăr sănătos, n-am văzut în ochii lui nici măcar un indiciu că e conștient de ceea ce se petrecuse. După ce l-am îmbrățișat tare, m-am întors în camera mea și m-am lăsat iarăși copleșită de durerea de a-mi ști fiul handicapat.
Sunt sigură că Richard și doctorul Blue au conspirat să-mi dea de lucru restul zilei. Mă retrăsesem de abia douăzeci de minute în camera mea când am auzit o bătaie ușoară în ușă. Richard mi-a explicat că doctorul Blue se află în atrium și că alți doi medici octopăianjeni mă așteaptă în sala de conferințe. Se întrebau dacă am uitat oare că programaseră, special pentru mine, o prezentare detaliată a sistemului digestiv al octopăianjenilor?
Discuțiile cu octopăianjenii s-au dovedit a fi atât de fascinante încât o vreme chiar am reușit să uit că handicapul fiului meu depășește magia medicinii lor. Colegii doctorului Blue aveau planșe anatomice complexe ale octopăianjenilor, pe care figurau toate organele cu rol important în procesului de digestie. Desenele, făcute pe un fel de pergament, erau întinse pe masa mare. Octopăianjenii mi-au explicat, în minunata lor limbă, tot ce se întâmplă cu hrana în interiorul corpului lor.
Trăsătura cea mai neobișnuită a procesului digestiv al octopăianjenilor sunt cei doi saci mari, sau organe-depozit, de la ambele capete ale sistemului. Tot ce mănâncă ei intră direct în depozitul de asimilare, unde poate rămâne până la treizeci de zile. În funcție de nivelul de activitate al individului, corpul acestuia determină în mod automat ritmul în care hrana din fundul sacului este preluată, descompusă chimic și distribuită celulelor pentru a fi transformată în energie.
La celălalt capăt al sistemului digestiv se află un depozit de dezasimilare sau rezidual, în care este deversată toată materia pe care corpul octopăianjenului nu o poate converti în energie utilă. Am aflat că fiecare octopăianjen sănătos are un animal numit „distrugător” (asta e cea mai bună traducere pe care am găsit-o pentru numele acestor creaturi micuțe, asemenea centipedelor — unul dintre doctori mi-a așezat în palmă două dintre ele când mi-au descris ciclul lor de viață) care trăiește în depozitul său de reziduuri. Acest animal se dezvoltă dintr-un ou minuscul depozitat de predecesorul său în corpul octopăianjenului gazdă. Distrugătorul e în esență omnivor. El consumă nouăzeci și nouă la sută din reziduurile acumulate în depozit într-o lună pământeană, cât îi ia să ajungă la maturitate. Când distrugătorul devine adult, el depune două ouă, dintre care numai unul va ecloza, și apoi părăsește pentru totdeauna octopăianjenul în care a trăit.
Depozitul de asimilare este localizat chiar în spatele gurii, mai jos de ea. Octopăianjenii mănâncă foarte rar, iar atunci când o fac, se îmbuibă. Am purtat o discuție lungă despre obiceiurile lor alimentare. Doctorul Blue mi-a spus două lucruri absolut surprinzătoare: primul, că un depozit de asimilare gol duce la decesul imediat, în mai puțin de un minut, și al doilea, că un octopăianjen pui trebuie învățat să monitorizeze situația proviziei sale de hrană. Fantastic! El nu știe instinctiv când îi e foame! Când doctorul Blue a văzut uimirea de pe fața mea, a râs (o răbufnire de culori emise de-a valma), apoi s-a grăbit să mă asigure că moartea din cauza înfometării nu e răspândită printre octopăianjeni.