Încă nu reușesc să traversez lunga zi a octopăianjenilor fără să dorm; din tot grupul nostru, numai Richard e în stare să sară peste somnul de după-amiază în mod regulat. Așadar, după cele trei ore de somn de după-amiază, doctorul Blue m-a informat că, datorită interesului meu viu pentru procesul lor digestiv, octopăianjenii s-au hotărât să-mi arate alte câteva caracteristici neobișnuite ale biologiei lor.
Am urcat într-un vehicul împreună cu cei trei octozi, am ieșit din zona noastră prin una din cele două porți și am traversat Orașul de Smarald. Bănuiesc că și excursia asta a fost planificată pentru a-mi alina dezamăgirea cu privire la Benjy. După ce am ieșit din zona noastră, pe lângă mașină și pe stradă au început să mișune tot felul de creaturi fascinante, inclusiv multe din speciile pe care le-am zărit în treacăt la începutul primei vizite în Orașul de Smarald. Din cauza asta îmi era greu să fiu foarte atentă la tot ce spunea doctorul Blue, care mi-a amintit că octopăianjenii sunt un gen polimorf și că specia de octozi care a colonizat nava spațială Rama pe care ne aflam are șase manifestări distincte la vârsta adultă.
— Unul dintre parametrii posibili de variație este mărimea, mi-a spus el.
N-aveam cum să fiu pregătită pentru ceea ce am văzut vreo douăzeci de minute mai târziu. Am coborât din mașină în fața unui depozit mare. La fiecare capăt al clădirii fără ferestre stăteau doi octopăianjeni mamuți, cu balele curgând, cu capul având un diametru de cel puțin șapte metri, corp asemănător cu un mic dirijabil și tentacule lungi, de culoare cenușie ca gresia, și nu negru cu auriu, ca de obicei. Doctorul Blue m-a informat că acest tip morfologic anume are o singură funcție și numai una: de a servi drept depozit de hrană pentru colonie.
— Fiecare „ghiftuit” (așa am tradus exprimarea în culori a doctorului Blue) poate stoca o cantitate echivalentă cu cea cuprinsă în câteva sute de depozite de asimilare pline cu hrana pentru un octopăianjen adult obișnuit, a spus doctorul Blue. Cum depozitele noastre de asimilare individuale rețin hrană pentru treizeci de zile cu alimentație normală, patruzeci și cinci de zile în cazul unui regim cu consum redus de energie, îți dai seama ce depozit uriaș reprezintă o duzină de astfel de ghiftuiți.
În timp ce priveam, cinci octopăianjeni s-au apropiat de unul dintre frații lor uriași și au spus ceva în culori. În câteva secunde, creatura s-a aplecat, și-a coborât capul până la pământ și a regurgitat pe gura lărgită, aflată chiar sub lentila lăptoasă, un mâl gros. Cei cinci octozi de dimensiuni normale s-au adunat în jurul movilei de mâl și s-au hrănit cu ajutorul tentaculelor.
— Exersăm acest lucru de mai multe ori pe zi, cu fiecare ghiftuit, mi-a spus Doctorul Blue. Indivizii apaiținând acestui tip morfologic trebuie să exerseze, căci nu sunt prea deștepți. Poate ai observat că nici unul dintre ei nu vorbește în culori. N-au aptitudinea de transmitere a limbii, iar mobilitatea lor este extrem de limitată. Genomul lor a fost proiectat astfel încât ei să poată depozita în mod eficient hrana, s-o conserve pe perioade mari de timp și s-o regurgiteze pentru a hrăni colonia, la cerere.
Încă mă mai gândeam la uriașii ghiftuiți când vehiculul nostru a ajuns la ceea ce mi s-a spus că e o școală a octopăianjenilor. În timp ce traversam terenul școlii, am comentat că marea clădire pare pustie. Unul dintre doctori a spus ceva despre faptul că colonia nu a beneficiat de o „reînnoire recentă” — nu știu dacă am interpretat corect culorile, dar o explicație clară a ceea ce voia să spună prin asta n-am primit.
La un moment dat am intrat într-o clădire mică, lipsită de orice fel de mobilier, situată într-un capăt al terenului. Înăuntru erau doi octopăianjeni adulți și aproximativ douăzeci de octopăianjeni tineri, înalți cam pe jumătate cât însoțitorii lor mai mari. Din activitatea de acolo reieșea clar că desfășoară un fel de exercițiu repetitiv. Totuși, n-am putut înțelege conversația dintre tineri și profesorii lor, atât din cauză că octopăianjenii foloseau alfabetul complet, incluzând ultraviolete și infraroșii, cât și din cauză că „exprimarea” tinerilor nu curgea în benzi îngrijite, regulate, ca să le pot citi.
Doctorul Blue mi-a explicat că asistam la o „oră de măsurare”, unde tinerii sunt instruiți să-și evalueze propria sănătate, inclusiv să estimeze cantitatea de hrană rămasă în depozitele lor de asimilare. După ce doctorul Blue mi-a spus că „măsurarea” face parte integrantă din programa de învățământ primar pentru tinerii lor, l-am întrebat cum se explică neregularitatea benzilor de culoare a tinerilor. Doctorul Blue m-a informat că acești octozi erau foarte tineri, abia trecuți de „prima culoare” și cu greu capabili să comunice idei clare.
După ce ne-am întors în sala de conferințe, mi s-au pus o serie de întrebări despre sistemul digestiv al omului. Întrebările erau extrem de complexe (de exemplu, am trecut pas cu pas prin ciclul Krebs al acidului citric și am discutat despre elemente ale biochimiei omului pe care abia dacă le mai țineam minte) și m-a uimit iarăși faptul că octopăianjenii știu mult mai multe despre noi decât știm noi despre ei. Ca întotdeauna, n-a fost nevoie să repet nici un răspuns.
Ce zi! A început cu durerea provocată de descoperirea faptului că octopăianjenii nu-l pot ajuta pe Benjy. Apoi mi-a fost dat să-mi amintesc cât de elastic este psihicul omului — curiozitatea de a afla mai multe despre octopăianjeni m-a scos din starea de deznădejde. Continuă să mă uimească amploarea gamei de emoții pe care noi, oamenii, le posedăm… și cât de repede ne putem schimba și adapta.
Aseară am discutat cu Eponine despre viața noastră aici, în Orașul de Smarald și despre felul în care neobișnuitele noastre condiții de trai vor afecta comportamentul copilului pe care-l poartă în pântec. La un moment dat, Ep a clătinat din cap și a zâmbit.
— Știi ce e atât de uimitor? a întrebat ea. Iată-ne aici, un grup izolat de oameni, trăind pe un domeniu extraterestru în interiorul unei uriașe nave spațiale care gonește spre o destinație necunoscută… Și totuși, zilele noastre aici sunt pline de râsete, de elan, de tristețe și dezamăgire, exact cum ar fi dacă ne-am afla tot pe Pământ.
— O fi semănând asta la aspect și la consistență cu o vafă, dar e al dracului de sigur că n-are gust de vafă, spuse Max.
— Mai toarnă sirop pe ea, spuse Eponine râzând. Și dă farfuria încoace.
Max îi întinse soției sale vafele, peste masă.
— La naiba, franțuzoaico, spuse el, în ultimele săptămâni ai mâncat tot ce s-a zărit. Dacă nu te-aș cunoaște, aș crede că tu și copilul ăla nenăscut al nostru aveți „depozite de asimilare” din alea de care ne-a povestit Nicole.
— Ar fi comod, totuși, spuse Richard distrat. Ţi-ai putea face plinul la mâncare și n-ai mai fi nevoit să te oprești din treabă doar pentru că stomacul tău strigă.
— Cerealele alea sunt și mai bune, spuse micul Kepler, din celălalt capăt al mesei. Pun pariu că până și lui Hercule i-ar plăcea…
— Că veni vorba, îl întrerupse Max pe un ton mai coborât. Care-i rostul lui? Afurisitul ăsta de octopăianjen apare în fiecare dimineață, la două ore după ivirea zorilor, și arde gazu’ pe aici. Dacă Nai face lecții cu copiii, el șade în fundul camerei…
— Se joacă cu noi, unchiule Max! strigă Galileo. Hercule e foarte amuzant. Face tot ce-i cerem noi… Ieri m-a lăsat să îi folosesc partea din spate a capului ca sac de box.
— După spusele lui Archie, Hercule este observatorul oficial, spuse Nicole. Octopăianjenii sunt curioși cu privire la tot. Vor să știe totul despre noi, chiar și cele mai banale amănunte.