2
Nicole visa. Se făcea că dansează într-un ritm african, în jurul unui foc de tabără dintr-o pădurice de pe Coasta de Fildeș. Omeh conducea dansul. Era îmbrăcat în mantia verde pe care o purtase când venise s-o viziteze la Roma cu câteva zile înainte de lansarea misiunii Newstar. Toți prietenii ei oameni din Orașul de Smarald, plus cei patru octopăianjeni pe care-i cunoșteau mai bine dansau și ei în cerc, în jurul focului de tabără. Kepler și Galileo se băteau. Ellie și Nikki se țineau de mână. Octopăianjenul Hercule era îmbrăcat într-un costum african de un purpuriu aprins. Eponine avea burta foarte mare și era greoaie. Nicole își auzi numele strigat din afara cercului. Era Katie? Se chinui să recunoască glasul, cu inima bătând năvalnic.
— Nicole, spuse Eponine stând lângă patul ei. Am contracții.
Nicole se ridică în șezut și scutură din cap, ca să se trezească de tot.
— Cât de dese? întrebă ea automat.
— Sunt neregulate, răspunse Eponine. Am avut câteva la distanță de cinci minute, apoi nimic timp de o jumătate de oră.
E foarte probabil să fie contracții Braxton-Hicks, se gândi Nicole. Mai are încă cinci săptămâni până la termen.
— Vino să te întinzi pe divan, zise ea, punându-și halatul. Și să-mi spui când începe următoarea contracție.
Când Nicole termină să se spele pe mâini îl găsi pe Max așteptând în camera de zi.
— Naște? întrebă el.
— Probabil că nu, spuse Nicole.
Începu să apese ușor burta lui Eponine, încercând să localizeze copilul. Între timp, Max se plimba agitat prin cameră.
— Aș face moarte de om pentru o țigară în clipa de față, bombăni el.
Când Eponine avu altă contracție, Nicole sesiză o presiune ușoară pe colul uterin nedilatat. Era îngrijorată, pentru că nu știa sigur unde se află copilul.
— Îmi pare rău, Eponine, spuse după cinci minute, când prietena ei avu altă contracție. Cred că este un travaliu fals, un fel de exercițiu prin care trece corpul tău, dar s-ar putea să mă înșel. Nu m-am mai ocupat de o sarcină ajunsă în stadiul ăsta fără să am un echipament de monitorizare care să mă ajute…
— Se întâmplă ca unele femei să nască atât de devreme, nu-i așa? întrebă Eponine.
— Da. Dar cazurile sunt rare. Numai unu la sută dintre femeile la prima sarcină nasc cu mai mult de patru săptămâni înainte de termen. Și aproape întotdeauna asta se întâmplă din cauza unei complicații de vreun fel. Sau a eredității… Știi cumva dacă tu sau vreunul dintre frații tăi V-ați născut prematur?
Eponine clătină din cap.
— N-am știut niciodată nimic despre familia mea biologică.
La naiba, își spuse Nicole. Sunt aproape convinsă că astea sunt contracții Braxton-Hicks… Măcar de-aș fi sigură…
Nicole îi spuse lui Eponine să se îmbrace și să se întoarcă acasă.
— Cronometrează contracțiile. Deosebit de important este intervalul dintre două contracții succesive. Dacă încep să aibă loc cu regularitate, din patru în patru minute, fără pauze semnificative, să vii din nou la mine.
— S-ar putea să existe vreo problemă? o întrebă în șoaptă Max pe Nicole, în timp ce Eponine se îmbrăca.
— Puțin probabil, dar întotdeauna există posibilitatea asta.
— Ce zici, să le cerem ajutorul prietenilor noștri vrăjitori într-ale biologiei? întrebă Max. Iartă-mă dacă te jignesc, dar…
— Ţi-am luat-o înainte, Max, spuse Nicole. Deja m-am decis să mă consult cu doctorul Blue în dimineața asta.
Max începuse să se agite cu mult înainte ca doctorul Blue să deschidă ceea ce Max numea borcanul cu gândaci.
— Stai așa, doctore, spuse el, punându-și mâinile cu blândețe pe tentaculul care ținea borcanul. Înainte să lași creaturile alea să iasă, vrei să-mi explici ce ai de gând să faci?
Eponine era întinsă pe canapeaua din camera de zi a familiei Puckett. Era dezbrăcată, dar acoperită cu două cearceafuri. Nicole o ținuse de mână pe Eponine aproape tot timpul cât cei trei octopăianjeni instalaseră laboratorul mobil, iar acum se duse lângă Max ca să poată traduce ce spunea doctorul Blue.
— Doctorul Blue nu e specialist în domeniul ăsta, interpretă Nicole. El spune că unul din ceilalți doi octopăianjeni va trebui să explice detaliile procesului.
După o scurtă discuție dintre cei trei octopăianjeni, doctorul Blue se dădu la o parte și un alt extraterestru veni în fața lui Nicole și a lui Max. Apoi doctorul Blue o informă pe Nicole că acest octod, pe care el îl numea „inginerul de imagine”, a început abia de curând să învețe dialectul mai simplu al limbii octopăianjenilor folosit în comunicarea cu oamenii.
— S-ar putea să fie puțin mai greu de înțeles, îi spuse el. Câteva secunde mai târziu, culorile începură să izvorască în jurul capului inginerului și Nicole traduse:
— Ființele micuțe din borcan se numesc… cuadroizi de imagine — asta cred că ar fi o traducere satisfăcătoare… Oricum, sunt aparate de fotografiat vii care vor pătrunde în Eponine și vor fotografia copilul. Fiecare cuadroid are o capacitate de… mai multe milioane de elemente fotografice, care pot fi alocate unui număr de 512 imagini per nilet octopăienjenesc. Pot crea chiar și filme.
Ezită și se întoarse spre Max.
— Eu simplific toate astea, dacă n-ai nimic împotrivă. Totul este foarte tehnic și exclusiv în matematica lor octală. Inginerul a explicat la sfârșit toate metodele prin care utilizatorul poate alege imaginile — lui Richard i-ar fi plăcut la nebunie.
— Mai spune-mi o dată cât înseamnă un nilet, spuse Max.
— Aproximativ douăzeci și opt de secunde, răspunse Nicole. Opt nileți fac un feng, opt fengi fac un voden, opt vodeni fac un terț și opt terți fac o zi octopăienjenească. Richard a calculat că ziua lor are treizeci și două de ore, paisprezece minute și un pic mai mult de șase secunde.
— Mă bucur că există cineva care înțelege toate astea, spuse Max încet.
Nicole se întoarse cu fața la inginerul de imagini și conversația continuă.
— Fiecare cuadroid de imagine intră în zona țintă specificată, face fotografii, apoi se întoarce la procesorul de imagini — cutia gri de lângă perete — unde „varsă” imaginile, își primește răsplata și se întoarce la coadă.
— Poftim?! exclamă Max. Ce fel de răsplată?
— Mai târziu, Max, spuse Nicole.
Se chinuia să înțeleagă o frază pe care deja îl rugase pe octopăianjen să o repete. Rămase tăcută câteva secunde, apoi clătina din cap și se întoarse spre doctorul Blue.
— Îmi pare rău, dar tot nu înțeleg ultima frază.
Cei doi octopăianjeni avură un schimb rapid de replici în dialectul lor normal, apoi inginerul de imagini se întoarse iar cu fața la Nicole.
— În regulă, spuse ea în cele din urmă, cred că acum am înțeles… Max, cutia gri e un fel de manager de date programabil, care stochează datele în celule vii și pregătește materialul adunat de la cuadroizi pentru a fi proiectat pe perete sau oriunde am vrea să vedem imaginile, în conformitate cu protocolul selectat…
— Am o idee, o întrerupse Max. Toate astea mă depășesc… Dacă tu ești convinsă că șmecheria asta n-o să-i facă rău în nici un fel lui Eponine, dați-i înainte.
Doctorul Blue înțelese ce spusese Max. La un semn al lui Nicole, el și ceilalți octopăianjeni se duseră în fața casei familiei Puckett și scoaseră dintr-o mașină parcată acolo ceva ce arăta ca un sertar acoperit.
— În acest container, îi spuse lui Nicole doctorul Blue, se află douăzeci sau treizeci dintre cei mai mici membri ai speciei noastre, aparținând unui tip morfologic al cărui rol principal este să comunice direct cu cuadroizii și cu celelalte creaturi micuțe care fac ca acest sistem să funcționeze. De fapt, morfii vor dirija procedura.